Darul reginei argintate de timp

Batrana doamna isi apropie mainile tremuratoare de cufarul ascuns undeva prin vremuri, unde viata de-odinioara isi doarme tacutul somn.
"Hai, deschide-l" ii sopteste o voce.
"Nu, nu pot..nu pot.."
C-un gest intretaiat ridica capacul. Umbra frumusetii de altadata se iveste sub forma unei lungi rochii cu maneci largi in faldurile careia se-acund parfumuri, culori si zbateri, alte ceruri si atatea povesti.
Privirile aluneca stinse. Pe trupul ingenuncheat de timp vestmantul se prelinge incet.

Chipul se face nevazut in intuneric. Maini aplaudand frenetic ma duc inapoi in realitate. Si-o privesc din nou. Chipul, trasaturile adancite, urma unor lacrimi staruind inca..chiar si cand cortina a cazut deja. Si oboseala...
De fiecare data daruind, devine tot mai obosita. Cate-o farama din ea, de fiecare data mai mult, si poate de fiecare data altfel.
Dar, Doamne cat este de obosita! Si se retrage schiopatand usor..si-i atata gratie si-atata eleganta in mersul asta chinuit, in parul scurt argintat si atata emotie pe chipul ravasit de timpul hain...

Multumesc, doamna, pentru cele cateva ore pline de suflet, de viata. Multumesc pentru ca la finalul unei povesti dureroase n-am putut face altceva decat sa zambesc. Si sa mai adaug o pana.

Gand de noapte-n Cisnadioara

Departe, in noapte, degetele plutesc usor spre vis. Cerul de-aici e unul din visele neimplinite din orasul mare. De fiecare data cand plec, ridic privirile spre cer. Si-i o nebunie. Pentru ca-i plin de stele, parca de fiecare data mai multe, parca de fiecare data-as vrea sa iau imaginea cu mine acasa...

Cand doua anotimpuri isi prind mainile discret parc-as pasi din nou in poveste. Pentru ca muntii au fost intai mangaiati de soare, pentru ca sub stratul rece argintiu se-ascunde inca verde, pentru ca iarna se strecoara tacuta printre crengi si-si asaza imaculatele palme..iar ruginiul incepe sa paraseasca padurea...iar la apus..acelasi soare saruta crestele-nzapezite...iar culoarea acelui sarut e incredibila, asa incat condeiul ramane mut in fata departarilor, cuvintele devin palide...si nu faci altceva decat sa zambesti. Si sa privesti. Sa iei cu tine.

Iar fumul...mirosul drag, de neuitat, regasit iar si iar, al fumului ca o vraja plutind seara, intr-unul din locurile cu case tacute, cu biserica veche de tot, cu ruine cocotate-n varf sclipind in noaptea adanca..asa de adanca si de rece...cu frigul care musca din obraji si-i metamorfozeaza brusc..si presara-apoi stropi de liniste..si somn pe gene..

Anotimpul povestilor pierdute

O poveste fara de sfarsit e un vis vechi de cand lumea. Doar un vis. Pentru ca toate povestile au un sfarsit. Se transforma toate-n urme ale timpului - amintirile. Uneori pastrate, alteori aruncate-n adancuri atunci cand starnesc furtuni, uneori aruncate brusc in prezent, punandu-ne-n fata oglinzilor prafuite...

Desigur ca zanele, piticii, spirite ale padurii si nobili cavaleri, toti se regasesc doar in povesti. Iar povestile-s plasmuiri ale imaginatiei, asa-i? Sunt vise pe care-am vrea sa le vedem transpuse-n realitate. Himere. Se-ntampla rar, doar cand faldurile-ntunecate ale noptii se-astern, ca un astfel de personaj sa se-ntrupeze.

Asa cum s-a-ntamplat si cu el, cu acel ultim, nobil, cavaler. Aparut de nicaieri. Cu lumina si intuneric in priviri si-n suflet. Cu gesturi sovaitoare, nesigure, cu glas intretaiat si cu multe zambete vazute si poate cateva intristari ascunse.

Desigur ca existenta lui a fost cea a unui fluture... poate chiar mai putin. Intr-adevar a murit, si nici macar gandul unor alte posibile vieti nu-l va mai trezi. A aparut in noapte, pret de cateva clipe verzi, orbitoare si ireale. Si s-a facut nevazut prin perdeaua de stropi marunti si reci ca si cum...ca si cum...daca n-ar fi fost, nu s-ar povesti.

A murit in primele clipe ale unei dimineti de toamna. Si privirile plecate, si disparitia brusca...si clipa apasatoare...a unui inceput-sfarsit au fost pentru ca aceea a fost prima si ultima data cand cineva din taramul verde indraznea sa paseasca pentru o noapte pe pamantul cel rece, in viata cea reala, printre oamenii asa-zis mari...

Existenta lui era, intr-adevar imposibila. Pentru ca-n poveste, cavalerului cel nobil nu-i era teama. Nu distrugea lucrurile frumoase ce-i apareau in cale. Era un pasator. Si mai presus de asta, stia ca "imi pare rau" sunt doar simple cuvinte si-atat. Asa cum si el, in viata reala nu-i altceva decat un simplu om. Si numai condeiul plin de culori al zanei mici a toamnei l-a pictat astfel incat putea sa-l aseze intre filele unei carti cu povesti de demult.
In zori aripile s-au izbit de pamant si s-au frant. Bratele au ramas mute iar cuvintele in spatele buzelor pecetluite. Stralucirea stelelor disparute.

Da, asa-s clipele verzi-verzi. Poate de-un verde atat de intens ca uneori te face sa-ti pleci privirea. Poate tocmai pentru ca-s atat de intense sunt si unice. Si poate n-ai prilejul sa le zaresti decat o singura data. Si poate si gandul unor vieti viitoare nu-i altceva decat un vis, o speranta.
Izvorata tot din teama. Din teama ca nu exista poveste fara de sfarsit. Si ca "niciodata" chiar ar putea exista...

Ramas bun toamnei

Cand mainile-ncep sa se-ascunda-n manusi iar pletele se resemneaza si-si domolesc zborul sub caciuli pufoase. Cand pasii alearga grabiti de multe ori pentru ca-i tare frig. Cand diminetile-s aspre, lipsite de stralucire si apatice. Cand culorile dispar rand pe rand si crengile-ncep sa semene cu intunecate brate dezgolite. Cand frunzele toate au acceasi nuanta monotona.
Acesta-i un alt ramas-bun. De la o alta toamna.
Aceeasi, de fiecare data...si totusi de fiecare data altfel, de fiecare data se-adauga o nuanta pe sevaletul infinit pe care-l poarta cu ea mereu.

E o dimineata dintr-un sfarsit de toamna. Si tacere adanca. Si pescarusi rotindu-se deasupra apei murdare, in orasul murdar si plin, cu oameni mici, cu false zambete, pasari nefiresc de albe plutind, lin. Ma opresc pentru cateva clipe sa-i privesc. Pentru ca-i usor stranie prezenta lor. Pentru ca marea-i demult pierduta-n timp..intr-un alt anotimp...

Si clipele se pierd, nesimtite, strecurandu-se printre degete ca firele de nisip. Si fruntea se loveste din nou de zidul negru, sangereaza si naucita se retrage...himerele se reintorc ca sa se prinda-n al lor dans nebun si sa te trimita-n vaile sinuoase si neumblate...
Ratacesti...si te pierzi iar si iar..pana cand...se va-ntampla sa nu mai regasesti drumul de intoarcere. Si poate se va mai intampla sa vrei sa te pierzi pe tine ca sa scapi de povara unei altfel de pierderi. O pierdere continua. Pana cand se face gol.

Ma urmareste privirea Annei...chipul ei pe fundalul fulgilor de nea...disperarea si nebunia... si nespusa iubire si...sfarsitul...chipul neinsufletit si incredibil de palid, contrastand cu rochia ei cernita...privirea cea din urma..imposibil de descris..doar simtita.

Da, de multe ori e prea trist. Sau poate nu exista prea trist. Poate exista doar drumuri. Pe care le alegi sau care uneori te aleg ele pe tine. Uneori ma regasesc in chipuri si-n povesti. Uneori aleg negru pentru ca lumina se-ntampla sa raneasca. Atunci cand dezvaluie prea mult..si prea urat. Si-alteori ma-ntreb cum ar fi daca visul nu s-ar sfarsi dimineata, daca nu m-as intoarce de-acolo..de dincolo...

Si-apoi imi aluneca privirea asupra crizantemelor galbene, si simt miros de dovleac copt si gutuie..si de fum..fumul acela din serile reci de toamna..atat de drag si-atat de plin de amintire..si m-arunca inapoi..in timpul in care m-am ratacit...

Despre aripi

Plutire molateca a frunzelor. Pasi ratacind prin toamna. Parfum de galben si de molcom. Soare bland si mangaietor. Si tacere. Tacere plina de ganduri zburande.
De intrebari.

Despre cat de greu cresc aripile. Despre lungul lor drum catre zari si zbaterea nebuna si-nversunata. Despre cat de stinghere si neobisnuite apar ele prin lume. Cu cat cresc mai inalte, cu-atat mai greu apasa umerii. Binecuvantare si blestem. Un dar. Ascuns. Dezvaluit atunci cand intalnesc alte perechi de aripi.

Zborul e fragil. Timpul si oamenii le-apasa si le smulg cate-o pana, incet, pe nesimtite. Iar apasarea devine mai grea. Atarnand zdrentuite, neputincioase si..stranii. Griul se cerne deasupra lor.

De multe ori se lovesc. De si mai multe ori se rup. Durerea aripilor rupte-i crunta. Ai crede ca e momentul cand dispar, ca durerea provocata se-nchide, in timp, ca orice rana. Raman cioturi. Radacini. Care nu pot fi inlaturate. Care-ti amintesc ca au existat. Ca-s parte din tine. Ca nu poti uita zborul de-odinioara.

Ca senzatia de-naltare, de plutire..te va-nsoti mereu..oricat de mult te-nversunezi sa uiti, oricat ai incerca sa te legi de pamant.

De fiecare data cand vei intalni in cale culori, frunze, toamne ravasitoare sau blande, surasuri melancolice, zapezi neintinate, acorduri muzicale..sau vant care-ti sopteste tainic la ureche, sau nebunia marii in seri albastre..fiecare astfel de clipa iti va atinge urmele aripilor de-odinioara..

Timid, la fel de tacute..pene vor creste la loc..cresterea-i anevoioasa.

E-un altfel de zbor. Inclestarea aripilor cu pamantul si oamenii din lumea gri este teribila. Si de-asta zborul nu poate fi unul solitar. Pentru ca atunci cand se rup, sa poata fi purtate o vreme si vindecate de alte si-alte aripi...

Etern sfarsit...si inceput

La-nceput a fost verdele. Intotdeauna intens, intotdeauna prezent si de fiecare data altfel. Intai a patruns usor, apoi a invadat visele si s-a impletit cu alte nuante.

Iar acolo, departe, in lumea visata, cautata si pierduta intr-un timp care n-a existat, acolo s-a ascuns ea, la fel de ireala si de neverosimila ca boabele de margean dintr-o carte a copilariei.

Dintotdeauna au fost povestile. Cu lacuri intunecate far' de fund, cu lungi esarfe fluturand dezolant in vant, cu priviri adanci si calatoare, cu pasi tacuti si nestiuti, c-un stol de vise, cu lacrimi mari printre intunecate plete, cu fantastice nopti, cu himere si cu...oameni.

Orasul mare continua sa-nghita suflete. Pe nesimtite. Aici e greu sa regasesti cerul, sa zaresti stelele..culorile se dizolva..si se sterg, in fiecare zi, inca putin. Aici griul e lacom, acaparator.
Uneori, pornesti la vanatoare de culori, de frunze, de alte ceruri. Uneori te-ncapatanezi sa crezi ca daca esti un privitor, un traitor...ai putea regasi frumusetea, undeva, ascunsa bine, macar ramasite..macar..stropi..

"Mai lasa-ma un anotimp, un an, un timp..."

As vrea. Dar timpul nu-mi apartine. Ma pierd in anotimpuri. Ma pierd printre oameni. De fapt..am uitat..ce sunt aceia? Siluetele pierdute prin faldul gri? Multimea aia grabita si-ncrancenata? Chipuri pe care nu se reflecta nimic..?
Sau poate chipuri dincolo de care se-ntampla rar sa-ntrezaresti..si suflet..si esti tentat sa crezi..si esti tentat sa vezi un zambet acolo unde nu-i decat o reflexie schimonosita a unei siluete gri.

Uneori, in taramul de departe..iau nastere clipe verzi...atat de halucinante si naucitoare...incat esti tentat sa crezi c-au fost reale. Numai atunci cand noaptea-si retrage pasii...verdele redevine culoarea visului si-a povestii care nicicand nu s-a-ntamplat. Numai la primele semne ale diminetii bratele cad neputincioase, fara de vis, chipul se pleaca far' de zambet...