vineri, iulie 17, 2009

Taramul Verde exista


Doar norii calatori, stancile,
apa, vantul..si toate astea inundate de-o mare de verde. Ce-ar mai fi de spus in fata frumusetii in stare pura...zambesti si-ai vrea sa iei totul cu tine...fiecare imagine, fiecare gura din aerul de-acolo, fiecare adiere...si nu poti decat sa fii recunoscator. Nu e-o bucurie tainica, ci una care-ti invadeaza toate ungherele fiintei.





Departe de lume, am ajuns la intalnirea cu norii. Si cu ploaia nebuna. Ce-si are locul ei atat de special in suflet. Ploaia care accentueaza verdele. Drumul serpuit, intortocheat, strange muntele intr-o imbratisare fara de sfarsit. Mi-a amintit..pentru a cata oara..m-a trezit..m-a facut sa zbor iar pentru cateva clipe. Cu care aripi? Aici, jos e tare greu. Dar in tinutul verde totul e posibil, aici totul se-ntampla altfel.




Odata ajuns capeti puteri nebanuite si nestiute. Singuratatea locurilor. Foarte rar ai sa intalnesti oameni. Si cand iti apar in cale, chiar de-s necunoscuti, iti zambesc, te saluta si se vorbeste despre cat de aspra e vremea sus. Zambet. Ar fi atat de usor..Mi-as dori sa-si pastreze salbaticia. Ca vantul nebun, puterea nemarginita a ploilor si-a zapezilor sa-i tina departe pe cei din celalalt tinut, intunecatul tinut al lui "trebuie", de muntii neintinati inca.






Deasupra norilor. Transalpina. Tinuturile mele verzi






miercuri, iulie 08, 2009

Undeva in vama...




Multime de stele si-au dat intalnire pe cer. Iar privirile mele nu se mai saturau, avide, uimite ca uite, inca mai poti zari, departe de orasul mare si murdar, nebunie miraculoasa.,,o nesfarsita pajiste instelata. Senzatie de ameteala. Si de bine.
Degete strecurandu-se prin tufe de agrise si zmeura. Pisici. Si marea mea.

Pentru ca uneori e numai a mea. Pentru ca are cate-o taina pentru fiecare.
Si o nuanta pe masura. Si pentru ca uneori, ascuns sub una din umbrelele de stuf, cu picioarele incrucisate, timpul se opreste. Si nu mai e decat vantul pe fata. Aceiasi stropi de sare si nisip.

Putin inainte de asfintit ma grabesc sa-mi mai iau odata ramas-bun. Undeva pe plaja pustie un pusti se joaca nestingherit. Genunchii mi se-afunda iar in nisipul rece. Si palmele se mai strecoara odata prin valuri. E doar mai dar pentru mine clipa asta e invaluita de-un suflu discret al toamnei.

Una dintre pisici se-ndreapta agale, cu pasi moi spre mine. Mi se urca tacticos in poala si-ncepe sa toarca. E pe-nserat. Liniste. Racoare. Ea doarme in bratele mele si-i calda. Nu ma misc, de teama sa n-o deranjez, sa n-o trezesc si sa plece. Catelul e teribil de posesiv si de invidios. Nu-mi da pace o clipa. Cu siguranta vrea sa se bucure si el de-aceeasi atentie. Doar o clipa.

Nicaieri nu ma simt mai bine purtand rochii lungi decat pe tarmul ala cu stanci, argila amestecata cu apa marii si scoici peste care talpile pasesc cu grija…iar senzatia vantului aninat in faldurile rochiei ma duce departe-departe. Poate la o panza a lui Whistler, sau poate la imaginea solitara a lui Emily Dickinson intr-una dintre plimbarile pe dealuri alaturi de cainele ei…

Si mai visez inca, cu vechea-mi naivitate, la povestea despre margeanul pe care-l aduce marea odata la douazeci de ani. Care mi-a placut atat de mult incat n-am inteles niciodata de ce n-ar fi reala. De-asta uneori privirile devin iscoditoare purtand cu ele speranta secreta ca undeva ar putea fi ascunse boabele magice colorate.

Ganduri imprastiate. Plete dezordonate. Nuante amestecate. Fasii de suflet. Farame de amintire zburande. Haine de panza. Aripi? Doar ale pescarusilor de data asta. De data asta-s doar bratele goale.