luni, octombrie 12, 2009

"Si s-asculti pustiul...ce melancolie"

Astazi de-abia ti-am simtit prezenta, ti-am auzit pasii sovaielnici pe alocuri, glasul grav, adanc, miresmele pe care numai tu stii sa le amesteci in asa fel incat sa nu semene , frunzele-aurii pictate-apoi de ploaie intr-alta nuanta.

Iar in seara aceea ti-ai dezvaluit obrazul cel bland si m-ai insotit pe dealuri molcome sarutate de-un apus..ca-ntr-o poveste. Iar vantul nebunul ti-a venit in intampinare si s-a prins in jocul tau de frumoasa trista . Nu-mi dau seama nici acum ce-mi place mai mult. Sa scriu despre tine sau sa te traiesc iar si iar.

Lumina cu care-nvalui padurea e singura in fata careia ma pierd. Iar chipul tau - amestec de zambete si melancolii salbatice, de lacrimi si de caldura – o sa-l iubesc pana cand cuvintele toate vor seca. Si-atunci iti vei sadi vraja intr-alte si alte suflete.

Doi castani uriasi inca vegheaza casa veche cu ziduri scorojite de timp si de tine. Treptele de piatra trebuie sa fie acum inecate-n frunze. Ma-ntreb daca lemnul miroase la fel. Poate pentru ca mi-a aparut in vis noaptea trecuta. Cu incaperile ei inalte. La fereastra era copacul auriu in lumina unui felinar. Esti atat de prezenta acolo. Pentru ca-i plina de trecut.

Sunt locuri care, indiferent de anotimp, vor fi impregnate mereu de parfumul tau . Si cu oamenii se-ntampla la fel. Chiar de duc dorul zapezilor, chiar daca marea-si face carare printre degetele mele, chiar daca nebunia copacilor de-abia infloriti ma face sa plutesc…tot a toamna o sa miros. Esti in mine. Si tot tu presari si cuvintele, si simtirea, la fel cum raspandesti frunzele si te rotesti intr-un ametitor vals al culorilor...

Cu toamna pe dealuri
























joi, octombrie 08, 2009

Printre ruine arse. De soare. De timp. Si de verde























Cu ochii mariti de uimire, c-un obraz pierdut printre plete, asculta pierduta-n zari povestea.

"A existat candva o domnita din timpuri de demult...de fapt, n-a existat decat una singura..."


Cateva clipe doar tacerea asurzitoare.
Apoi vocea ezitanta:


"Si ce s-a-ntamplat cu ea?"
Cealalta voce - adanca, grea de ganduri, involburata de vant, rosti:

"A plecat...intr-un taram verde..."

Da, a plecat, si tot pleaca. Cauta. Sau poate doar fuge. De lume. Si de ea. Si de umbre. Departe. Printre ruine napadite de-aceeasi obsedanta culoare.