E cu-adevarat un tinut desprins dintr-o poveste. Una adevarata. La fel ca Bucovina. Dar altfel. Atat de frumos impletite toate ca-i musai sa vezi. Si sa iei cu tine totul. Sa sorbi cu nesat aerul. Sa privesti fara sa te saturi. Sa fii pe drum si sa simti nevoia sa te opresti mereu si sa stai sa cuprinzi zarea-ntreaga intr-o imposibila tentativa de-a lua cu tine-o particica, inca una, si-nca una...
Si cat de simplu era sa te bucuri acolo. Si cum totul respira un soi de..curatenie. Dusa-i toata-acea liniste. Dar imi amintesc.
Imi amintesc un moment, inainte de caderea serii, la Barsana. Scurta plimbare. Pe drum a-nceput sa ploua. Stropi marunti, desi si calzi. Si-am tot mers cu ploaia pe fata. Am urcat sus la biserica din deal. Acolo, cateva batrane uitate de timp. Nu doar din pricina varstei. Era..graiul venit de undeva de demult. Erau straiele. Asteptau preotul sa-nceapa slujba. M-am asezat intr-un colt si le-am ascultat c-un zambet mic-mic in coltul gurii. Aveau trupuri mici, chircite, devastate. Da, de El, Maria Sa, Timpul.
Care pentru mine s-a oprit in loc in seara aia. Cand privirile s-au ratacit de nebune si s-au desfatat cu dealuri, paduri, cu zarea, de-acolo, de sus, din biserica satului. N-as mai fi plecat. Da, a fost una din clipele verzi. Pentru ca, de fapt, verdele nu-i in primul rand o culoare. E o stare.
Acolo am vazut un apus...unic. Inchid ochii si-l revad. Cum o fasie, una singura, de soare, a poposit pentru cateva clipe pe-o culme. Si-a ramas acolo, aurie, ca-n miez de zi, aproape ca-i puteai simti caldura de departe. A mangaiat usor, s-a tot retras pana-a disparut cu totul..
Intre timp, ploaia se oprise.
