joi, septembrie 30, 2010

Inca Septembrie...

 Am asternut cele o mie si una de intrebari pe frunze si le-am incredintat mesagerului nestatornic - vantul.
 In fiecare noapte isi va intinde aripile cenusii si-ti va aseza cateva pe marginea ferestrei.
 Pierdut in lumea ta, vei sterge, fara sa vrei, cu-o miscare molateca a bratului, nestiutele ravase.
 Imprastiate pe pamant, vor porni prin necunoscut.
 Cerneala va patrunde-n venele frunzelor si le va da o alta viata.
 Iar eu nu voi descifra niciodata tainele.
 Unele dintre ele mi se vor intoarce in palme, unde-si vor gasi salasul palid.
 Vor ramane acolo impreuna cu toate toamnele.

sâmbătă, septembrie 25, 2010

Pictand cu intunericul




Imi plang alge siroind pe tample
Apele nevazute-ale tacerilor
Se-ntind intre noi.
Sunt ucigasul tainic al noptilor mele
Imi vad pacatul reflectat in tine
Acele-nghetate ale-zambetelor
Imi imping umerii
Imi apasa nelinistitele pleoape
Imi insangereaza fruntea.
Ai alungat pasarile cu-o mana plutitoare
Si mi-ai tesut prelung vestmant de umbre. 
Te-ai intrupat in mine
Inainte de timpul de-aici
Din miez de luna-nsingurata
Din oasele unduitoare-ale padurilor
Din ceata calatoare
Inlantuita-n jurul unui nor posomorat.
Te-ai strecurat alunecand pe ceafa adormita
Si-ai rupt peretii impaienjeniti ai visului.

vineri, septembrie 17, 2010

Tulburare

"In lunga incursiune asupra miturilor sfarsitului lumii am vrut sa scoatem in relief ca esential (...), nu este faptul insusi al sfarsitului ci certitudinea ca va avea loc un nou inceput"

M.E - Mit si realitate





In noaptea asta luna-i vrajitoare
Ma priveste cu ochi cetosi
De dincolo de falduri incercanate
De la marginea nebuniei
Si-n fata chipurilor devastate
De nesfarsita pierdere
De-o mare de incremenire
De-un gol cu coltii nevazuti
Ranjind pustiu a-nsingurare.
Si am cazut tot mai adanc
Am sfasiat un nor batran cu bratele 
Trecand prin lumea de apoi.
Ca-ntotdeauna, noduri rosii
Mi-au strans pana la tine trupul
Plutindu-l pana-ntr-acel departe straveziu.
Si te-am zarit, prin ierburi innegrite.
Mi-ai ascuns zorii sub mantia neguroasa,
Mi-ai ranit pasii cu miez de stea,
Ai picurat otrava-apoi
Pe pleoape si sub unghii.
Mi-ai scris pe-un umar stihuri nestiute
Si mi-ai dat dor fara de tarmuri. 
Am ratacit prin zari si prin uitari.
Am incercat sa-nghet timpul.
Si-am sangerat verde, fara de moarte
La umbra ochilor tai.
Pe undele miscatorului tau suflet.














 

luni, septembrie 13, 2010

Toamna verde?

Din palmele-aspre-ale vantului aluneca, printre plete, 
In palmele reci
Citesc in fosnetul ei cruzimea toamnei,
La fel cum citesc pe mainile femeilor cruzimea timpului.
Ne povestim despre iluzia iubirilor moarte.
Dialogul nostru mut vine din vremea-n care
Invatasem s-adun cioburile fiintei,
Incepeam sa m-afund in padurile desertului,
Iar tu-ti gaseai salasul in ochii mei.
Mi-a aratat pe frunte urma
Trecutelor culori
Si a plutirii.
Sovaitoare, venele-mi inverzite-au prins a se-mpleti 
Pe ultimele clipe-ale trupului uscat.
Sub cerul greu de-atata incruntare
Nedumerirea suflului neasteptat. 
"Doar sa te bucuri", i-am soptit.





 

marți, septembrie 07, 2010

Ratacire printre verde-albastru



N-as putea trada verdele. Nu vreau sa-i rapesc focul din adancuri. De-asta nu i-as spune despre indoiala firava pe care-o traiesc de fiecare data cand cerul saruta crestele-acoperite cu padure deasa-deasa. Sau cand norii-mbratiseaza molcom, cu atingeri delicate, copacii.

In momentele astea privirea devine usor confuza. Ametesti. Si nu mai stii care-i granita. Sau daca exista una. Altfel de ceruri te duc departe. Pentru ca-s singurele adevarate. Senzatia e mereu aceeasi - iti vine sa-nchizi ochii si sa simti vantul pe fata.

Eu voi ramane verde. Precum clipele traite, povestite, planse, zambite, strigate, ascunse si-n cele din urma dureros marturisite.

Ma vei auzi uneori in fosnetul frunzelor. Eu iti voi zari silueta indepartandu-se pe-o campie intinsa, intunecata, cand soarele isi va lua ramas-buna inca odata in stilu-i inconfundabil. Vei incepe sa te-apropii atunci cand vei fi departe de tot.








miercuri, septembrie 01, 2010

On the road to nowhere
























E-asa de multa vreme de cand se tot tes in mine scrierile, c-am uitat inceputul. Prea multe culorile. Prea multe vorbele. Iar tacerile...Numai tu stii sa zambesti tacerilor mele
. Esti acolo fara sa existi. Iar eu respir, desi razele mi-au apus undeva departe, dincolo de campuri pustii, intunecate.

M-a lovit fiecare oftat in noapte al clopotului vechi. Mi-ai ascultat tresarirea, nelinistea, si te-ai incruntat. Am simtit povestea inainte s-o aud. Asa cum te-am simtit inainte sa te privesc. Ti-am vazut plecarea in necunoscut. Si drumul lung.

In noaptea aia de vara, sub cerul ala tacut, a venit pentru prima data toamna. Au fost cateva frunze care-au sfidat marea de verde. Si adierea. Simtita din adancuri. Cu ochii inchisi si mainile frante pe genunchi, agatate-apoi de-o balustrada de lemn. Cu luna privind.

Tu si toamna. Legati in mine cu sapte noduri stranse cu degetele prelungi ale zanelor padurii. Am crezut ca focul verde este doar un alt vis. Dar intr-o alta noapte de vara chiar l-am zarit. O flacara ascunsa vag printre celelalte. Nimeni nu m-a crezut. Nici ochii nu m-au crezut.

Am regasit suflul primelor dimineti reci. Si vantul, cantecul dintotdeauna al toamnei. Care-mi aminteste. Ravaseste printre istorii de demult, printre file vechi. Ma face sa-mi fie dor sa-mi impletesc mainile in jurul unei cani cu ceai fierbinte.

O sa-ti marturisesc, in prag de toamna, ca ma tot gandesc la Mina ca la un personaj dintr-una din istoriile astea pierdute. Ca si tine, ea pare sa existe intr-o cu totul alta lume. Care nu prea are legatura cu ce se-ntampla aici si acum. Ca si focul, pare sa-si traiasca ultimele sclipiri. Cea din seara asta, se stinge acum...