marți, noiembrie 29, 2011

Sus



Dincolo
Unde soarele se vede altfel
Unde îţi voi da să muşti dintr-o felie de lună
Unde cuvintele au chip

Departe
Unde aripile nu ne mai pot ajuta
Unde ne dezbrăcăm de haina trupului
Şi redevenim noi.




marți, noiembrie 22, 2011

File de Noiembrie



Tăcerile se strâng în jurul frunzei

Începe plutirea spre ţinutul de jos

În singurătatea pereţilor albi se desenează migrene

Din când în când îmi privesc degetele stând pe gânduri

Sprijinite de silueta creionului

Îmi aşez paşii în urma vorbelor tale.

Serile curg prea greu în staţiile de metrou

Chipurile lor îmbătrânesc, în fiecare secundă

Alerg spre copacii transformaţi în praf colorat

Şi trag aer în piept până începe să mă doară

Îmi înmoi vârful pantofilor în acoperişul toamnei

Când traversez parcul în goană

Când n-am timp să mestec dimineaţa pe-ndelete

Îmi zâmbesc mie şi-mi promit

Că n-o să mă pierd.


joi, octombrie 27, 2011

Pe ape


În barca legată cu funia vântului o să-mi pun gândurile, întristările

O să le-ndes pe toate una-ntr-alta, aşa încât se vor strânge până la sfărâmare

De teamă să nu le las singure, se vor agăţa de mine cu mâini, braţe şi suflet

Mă vor zgâria, vor striga cu glasul lor de neauzit, îşi vor încerca puterile toate

Dincolo de fereastra arborilor, mă vei privi şi-mi vei da tăcere.

Mă voi desprinde din îmbrăţişarea lor şi le voi da drumul pe apă

O vreme, barca va tot pluti, vegheată de nori

Pe urmă, furtuna o va lua în stăpânire mestecând-o cu colţi împietriţi

Bucăţi de lemn, amestecate cu negură, se vor prelinge pe trupul ei fără contur

De fiecare dată când plouă, din cer mai curg bucăţi din mine

Uneori mă las dezvelită-n faţa lor, îmi înalţ bărbia, îmi strâng pleoapele

Aştept să-mi pătrundă prin piele, să-mi cânte iar prin vene

“Să nu fugi de tine,

Să nu te prefaci în nisip

Vântul o să bată

Şi te va purta

Te va dezmierda

Prin anotimpuri

Printre alte timpuri

Să nu te trădezi

Nu-nceta să crezi.”


luni, octombrie 17, 2011

Primiţi cu toamna?

Îmi pierd cuvintele pe drum. Pentru că am braţele pline cu struguri. De toate culorile. Gusturile-s amestecate. La fel ca toamna asta care s-a tot amestecat cu-atâta vară. Cu apusuri tăcute şi pline. Cu pisici pe care le admir de departe şi cărora le fur cu greu o mângâiere. Cu salcia care-şi întinde braţele uscate, pline de păsări, spre cer.

Mi-e frică de vântul care va răvăşi bradul, cei trei plopi şi nucul din faţa ferestrelor. Dar mi-e dor de frunze colorate, înmuiate de câţiva stropi. Nu foarte reci.

Îţi promit că toamna asta va fi altfel. O să ai tâmplele calde. O să-ţi presar pe ele tăcere şi zâmbete. Îţi voi umple cămările sufletului cu miere. Ne vor înconjura tot felul de miresme. Care se vor transforma într-una singură. Pe care doar noi o putem simţi. Pentru că noi am inventat-o.

Nu mai ştiu să scriu sfârşituri. Pentru că totul s-a transformat într-un început perpetuu. Şi-i mai frumos aşa.







miercuri, septembrie 28, 2011

Un pumn de cuvinte

Aplecat deasupra ceştii

Din care alunecă aburul nopţii

Soarbe aştri fără nume

Care şi-au pierdut demult strălucirea

Acolo s-au înecat atâtea dimineţi

Şi tot de-acolo stropii-au poposit

În valea obrazului

Au învelit orbitele cu coajă de copac

Îmbătrânit

Dincolo de ferestre-a prins viaţă

O altfel de lume

Presărată cu prafuri

Ameţită de licori

Şi penumbră.




miercuri, septembrie 21, 2011

Din vremea lui Septembrie

Chiar s-a deschis cerul

Printre pereţii pastelaţi

Ţi-ai strecurat braţul lung

M-ai tras înăuntru

M-am trezit rostogolindu-mă printre nori

Credeam că era un clişeu

Mă scufundam aievea în puf de ceaţă

Tu mă priveai zâmbind - “Vezi că poţi?”

Ne-am plimbat prin cerul ăsta deschis

Intrarea – invizibilă ochilor neştiutori

De poveşti şi de iubire

Cu gust de pepene auriu şi de pâine,

De-un singur cartof împărţit

Şi presărat cu praf de zâmbet

Cu mirosul dimineţilor reci de toamnă

Care nu mai vine.


marți, septembrie 13, 2011

Felii de anotimpuri

Cu ani în urmă am observat, din goana maşinii, câteva gutui aşezate pe-un pervaz.

Păreau uitate acolo de multă vreme. Şi fereastra era cam la fel. Îmbătrânită.

Port imaginea asta. De-atunci.

Pentru mine, a rămas una dintre fotografiile toamnei.

Mirosul fructelor acoperite cu puf era unul dintre parfumurile ei perfecte.

Anul ăsta, pentru prima dată, toamna nu mai miroase a gutui.

Am în faţă un munte de pepeni galbeni.

În coaja lor aurie se-ascund două anotimpuri.




miercuri, septembrie 07, 2011

Cuvintele-şi luau zborul din caval


Există un dialog mut între picioarele noastre suspendate deasupra apei

Există certitudinea că toamna vine din norii pe care mi-i arăţi de-un timp

Distanţa dintre noi există doar în măsura-n care creşte apropierea

Pentru altfel de lumi există-ntotdeauna un altfel de ritm

Tăcerea există doar alunecând pe spatele nostru, într-o după-amiază

Pe fundul ceştii tale de cafea vor exista istorii aşteptând să fie spuse

O să existe mereu acolo-n zare un soare veşnic îndrăgostit de sora lună

La fel cum pentru corb va exista întotdeauna-o singură iubire.



miercuri, august 31, 2011

Impresie


Pe fruntea înţeleptului cu barba încâlcită de timp şi de plante

Încolţesc migrene şi zâmbete

Care se caţără mereu pe scara soarelui





La picioare-a construit o casă pentru flori

Apoi i-a pictat pe faţă o poveste

Aşa, trecătorii vor face o călătorie scurtă între cer şi pământ

Pe care-o vor umple cu-o încântare simplă de tot.













 







miercuri, august 24, 2011

Deviaţie de vară




Într-un altfel de amurg, lângă o mare de iarbă, picioarele au stat lipite de asfalt, îmbrăcate în bascheţi
Pentru că ştii, sunt încălţările care mi-au vorbit mereu despre cum ar fi să fim liberi
A fost prima dată când m-am aşezat, cu genunchii la piept, în mijlocul străzii
Tu m-ai urmat. Pur şi simplu. Fără să-mi spui că vor veni maşini, câini sau oameni
Şi am umplut liniştea şi vântul cu vorbe şi cu privirile mele fixând norii şi turla bisericii pe lângă care n-am trecut


P.S – Dragă Lhasa, uneori mi se face dor de tine. Astăzi cred că te plimbi printr-un loc care ar putea semăna destul de mult cu ăsta. Şi că-n zâmbetul tău sunt toate culorile.




luni, august 22, 2011

Mierea din amurg



Florile de liliac murmură-n amurg

Şoapta lor nu stă-n puterea verii

S-au strâns toate-n piatra de pe degetul meu

Şi mă privesc de-acolo

Înghesuite una-ntr-alta

Într-o formă pe care-am inventat-o

În noaptea-n care-am uitat numele culorilor.







joi, august 04, 2011

miercuri, august 03, 2011

Lumina de după

Erai perfectă, stând acolo, ascunsă, cu lumina de miere alunecându-ţi pe obraji.

Şi nici măcar nu era toamnă. Nici măcar n-aveai pe mâini frunze colorate.

Mă gândeam cum ar fi să-ţi ating braţul şi, surprinsă, să-ţi întorci privirea către mine.

Să-mi spui apoi povestea. Să-ţi las o piatră culeasă dintr-un râu îndepărtat.

Să mă-ntrebi ce m-aduce acolo. Apoi să mă priveşti îndepărtându-mă.





marți, august 02, 2011

Mâna îngerului într-o vară


Şi-a venit şi cea de-a doua vară,

Ţi-a împletit iederă prin păr

Te-au năpădit culorile

Tu tot cu privirea plecată stai,

Eu încă-ţi desenez gândurile

Cum se-nfăşoară

Într-un loc numit departe

Închid ochii

Când te văd cum întinzi mâna

S-atingi florile

Şi-nmoi vorbe-n mătrăgună

Pentru cei care rup braţele îngerilor.


marți, iulie 26, 2011

Simplitate

Citesc odată şi încă odată afişul de pe uşă.
În biserica unui sat aparent uitat din Transilvania au loc concerte de Haydn. Orga este mică, înăuntru e răcoare.



Doar acolo, firul fierbinte al verii se-ntrerupe. Soarele nu-i sălbatic.

Doar acolo, chiar şi într-o seară de iulie, se simte-n aer miros de fum şi de iarbă.
Miroase a curat, a linişte şi a departe.



Odaia largă, cu paturi înalte. Din nou, bunica.
Peste noapte, ploaie peste obloanele-nchise bine.




Oamenii au plecat. Poveştile încă se păstrează.





marți, iulie 19, 2011

Viaţa lui Kostas Venetis


Nu scriu aproape niciodată despre cărţi. Motivul ar putea fi un soi de egoism bizar. Am senzaţia că unele îmi aparţin. Uneori mă pierd printre file. De-aici, pesemne, sentimentul ăsta al apartenenţei. Un alt motiv ar fi că se scrie mult pe tema asta. Şi că se polemizează şi mai mult. Nu-mi dau seama dacă există “prea mult” atunci când e vorba de cărţi. Ştiu doar că această carte m-a făcut să las la o parte tăcerea. De data asta.


A fost puternică. M-a făcut să am tot felul de trăiri amestecate. M-a fascinat, m-a revoltat, m-a făcut să am un coşmar destul de verosimil. M-a făcut să vreau s-o termin într-o noapte şi totuşi am preferat doze mai mici, care să amâne sfârşitul. Şi să vreau o continuare. N-am reuşit să-mi explic cum se pot îmbina atât de strâns repulsia şi fascinaţia. Şi întrebarea – până unde?


Mi-am pus aceeaşi întrebare când am avut în sfârşit în faţă Întunecata Liturghie a lui Huysmans. Care, de asemenea, m-a dus departe, m-a făcut să ma scufund, mi-a plăcut şi m-a făcut să simt oroare. Credeam atunci că nu se poate mai mult. Că nu se poate mai departe. Că până la urmă există limite. M-am înşelat. Întotdeauna se poate şi mai departe. Până la extincţie. Până dincolo de porţile Iadului.


Am aflat asta când l-am întâlnit pe Kostas Venetis. Mi s-a întărit convingerea pe care am avut-o mereu – că este adevărată acea carte care te face să simţi ceva palpabil, real. Să râzi, să ţi se facă scârbă, să visezi, să te întrebi. Sau să-ţi spui, din când în când, în timpul lecturii “Doamne, cum poate să scrie omul ăsta! “


Iar limba vorbită…nu pot să spun decât că am făcut ochii mari aflând cuvinte de existenţa cărora habar nu aveam, că există o anumită sonoritate, că e un amalgam absolut savuros din care emană un parfum de cafea fierbinte şi tare care te face să-nchizi ochii şi să zâmbeşti, în cele din urmă.


Atât. Să zâmbeşti.


Domnule Soviany, mulţumesc


O cititoare



marți, iulie 05, 2011

Jim

Da, era un vis din adolescenţă. O adolescenţă din apropierea copilăriei. Un vis atât de vechi încât aproape uitasem de el. Doar de vis, nu de tine.

Un fel de legământ. Al meu cu mine însămi.

Am avut emoţii. M-au deranjat curioşii. Cum mă deranjează, de obicei, aglomeraţia. Prea mulţi strânşi într-un singur loc.

Ştiu, mereu am nemulţumiri.
Uite, mi-ar fi plăcut la nebunie să fie toamnă.
Mi-ar fi plăcut să nu fie soarele atât de agresiv.
Aş fi vrut mai mult Lumină.
Şi o rochie lungă, neagră.

Dar a fost bine. Am avut emoţii.
Şi mi s-a strâns puţin sufletul când am văzut mormântul aşa…uscat.
Cu toate că mereu ei vin pe la tine, am avut o senzaţie de părăsire.
A fost prea puţin, mereu e prea puţin.
Da, Timpul, la el mă refer.
Mai am un vis, Rege Şopârlă – să existe o dată viitoare şi să putem sta de vorbă pe-ndelete. Ştii tu, un dialog cosmic.





duminică, iulie 03, 2011

Aux jours maussades



Mi-e atât de toamnă-ncât ochii se deschid larg  

Sprâncenele mi se-alungesc, se-nfăşoară-n jurul urechilor 

Şi nu mai aud decât sângele curgând verde prin frunze 

Pământul înghiţind lacom valurile de ploaie  

Timpul scrijelindu-mi faţa cu unghiile alea ale lui 

Care nu se mai termină niciodată. Nicăieri. 

Sculptează în carne, apoi în os 

Şi nu se mai satură, şi nu oboseşte 

Când mi se-ntâmplă să-l mai uit, îmi aruncă aşchii-n obraz 

Îmi strânge umerii, palmele îi răsar din oglinzi 

Şi mă loveşte până când nu mai aud decât tăcerea 

Şi rădăcinile care se tot nasc sfidându-mi degetele.







miercuri, iunie 29, 2011

Cannelle


Ca nişte scrisori care-au rămas pe fundul unui sertar

Şi-au păstrat mirosul hârtiei când îmbătâneşte

Aşa mi-au fost zilele

Griul s-a-necat în atâtea culori, eu am ameţit

Şi n-am ştiut să mă bucur altfel decât privind

Încercând să mă pierd de mine

N-am avut bicicletă şi n-am cules ciuperci

Dar am găsit povestea fără sfârşit a pietrelor

Patru pisici negre m-au studiat din toate unghiurile

Vrând probabil să-mi afle potenţialul de vrăjitoare

Genunchii mi s-au lipit, bineînţeles, de Scorţişoară

Nu pentru că-i lipsea un picior

Nu pentru că purta cer de vară în ochii lui pisiceşti

A fost una dintre întâlnirile despre care ştii dinainte cum vor decurge

Iar el era doar una dintre fiinţele pe care moartea le sărută un pic

Încă din timpul vieţii, atingându-le discret şi reversibil

Prin întunericul casei şi prin timp,

Parfumul de schinduf, de lemn

Bunica.



luni, iunie 27, 2011

Poeziei

E o iubire pe care tocmai o descopăr

Şi care mă atrage-ntr-un vârtej

Tocmai pentru că ştiu atât de puţin despre ea

Pentru că nu ştiu ce este, nici de ce

Nu ştiu mai nimic

Nici măcar s-o scriu

Şi dac-ar fi o fantomă, cu-atât mai bine

Pentru că nu mă mai tem

De când am coborât printre ele

De când le-am simţit suflul călătorind printre noi

Şi dac-ar fi murit, cu-atât mai mult

Pentru că moartea, ştim cu toţii

Nu-i decât trecere, prefacere

Şi uneori prea multă tăcere

Nu ştiu dacă iubirea poate fi şi-n lipsa credinţei

M-am aşezat la picioarele ei, atât

Şi o iubesc fără să-ncerc să-i smulg toate tainele

Fără s-o înţeleg pe deplin

Într-o zi poate vom ajunge să mergem împreună

Sau poate nu ne vom ţine deloc de mâini

Nu va mai fi niciun sfârşit,

Nici măcar dacă soarele-ar uita să se mai trezească

Nici măcar când oasele vor fi una cu vântul

Când nu vor mai fi nici oameni, va supravieţui

Pentru ca Ea este în toate.



luni, iunie 20, 2011

De fiecare dată



Ea locuieşte-acum în trunchiul înalt al unui tei

Bătrân, ca mulţi alţii,

Înconjurată de tăcere parfumată

Am petrecut împreună multe apusuri

Când soarele dispărea după copaci

Era semn că trebuia să mă-ntorc

Dincolo de zidurile de piatră

Dincolo de casa arborilor

De fiecare dată priveam în urmă

Mergeam încet

Zgomotele-ncepeau să-mi înjunghie urechea

Şi întunericul îmi acoperea urmele paşilor

Îmi priveam mâinile murdare de pământ uscat

Şi resturile de iarbă rămase sub unghii

Ajunsă deasupra pământului

Reînvăţam să zâmbesc mincinos

Să mă lipesc de încă-o zi

Să pornesc printr-o altă noapte

Să-mi găsesc drum printre alte vise-ncercănate

Cu braţele-ndoite de-o povară nevăzută

Strivind cu sufletul paloarea morţii

De fiecare dată.




miercuri, iunie 15, 2011

Dragoste marină


Ea are leagăn împletit din panglici colorate

Bătrânul ghiceşte viitorul printre şuviţe întunecate

Printre mişcări unduioase

Nu-i certitudine mai puternică

Decât mâna pe care i-o ţine strâns în somn

Nu-i mare mai întinsă decât zâmbetul ei

Vasul vechi duce departe de lume

Iubirea pură, iubirea monstruoasă

În care s-au întâlnit culorile toate

În care s-au topit toate apusurile

Şi toate răsăriturile

Pe puntea pustie, sub un altfel de cer

Din moartea calmă, însingurată

Se revarsă cântecul împlinirii.





sâmbătă, iunie 11, 2011

La ceas târziu



Somnul striveşte toate gândurile ce-i ies în cale 
Mă duce în singurul loc unde pot rămâne eu însămi 
În locul unde nu Trebuie să zâmbesc 
Unde sfârşitul şi-nceputul se contopesc
Acolo ne-ntâlnim cu toţii, ne-mbrăţişăm sau ne ucidem
Uităm de corpurile inerte, întinse, ghemuite, inutile
Fugim cât ne ţin puterile, cu zorii pe urmele noastre
De fiecare dată soarele-şi înfige pumnalele aurii
Ne desparte pleoapele lipite strâns
Şi ne aruncă dincolo de poarta invizibilă a visului
……………………………………………………………………………………………


luni, iunie 06, 2011

Zborul oaselor

   

E dimineaţă, ei smulg încă o fâşie din mine 

Cât să le-ajungă pentru ziua-ntreagă 

Nodurile se desfac pe rând, după ce-au tot săpat  

Străbătând stratul subţire care m-acoperă 

După ce s-au adăpostit adânc în piele 

După ce-au înşirat flori violet pe trup 

Mai e o vreme până la sfârşitul sângelui 

Până când vor ramâne oasele imaculate 

Până la tăcerea netedelor oase 

Mai sunt câţiva munţi până acolo, câteva mări sărate 

Şi poate câteva poveşti  ce nu vor să rămână-ascunse 

Îi urăsc pe ei, cei care mă vor ajuta să zbor mai repede 

Întinzându-mi  oasele într-un uriaş evantai 

Pe ei, cei care se hrănesc cu suflete 

Care te pândesc şi te privesc zâmbind greţos 

Şi uneori îţi spun că poezia te sensibilizează prea mult.



marți, mai 31, 2011

Vorba lui Tom Waits...



Câinele coboară prudent treptele căutând adăpost

Pe alocuri blana are ciudate nuanţe verzi-albăstrui

Şi-o rană care mă face să-ntorc privirea

Aşteaptă, lângă cei numiţi oameni, să se-oprească ploaia

N-am răbdare s-aştept, plec prin ploaie

Îl ţin strâns la piept pe Basho, încercând să-l feresc din calea stropilor

Deşi nu cred că i-ar fi displăcut

În curând o voi primi şi pe Sylvia

Bucăţile sufletului ei lipite de sute de foi albe

“Aveţi de gând s-o citiţi des?”,

Mă uit lung, întrebător, la viitoarea carte.

“N-aş putea să vă spun chiar acum”

Ba aş putea, doar că m-ai luat prin surprindere

“Şi cu bicicleta, şi cu umbrela?”

O-ntreabă cineva zâmbind pe neobişnuita trecătoare

Poartă pălărie şi-ncearcă să-şi facă loc

Prin marea de umbrele grăbite

Pălăria mea e încă pe drum

Mi-o aduce vântul, de departe, de pe stânci

Drept răsplată pentru că l-am lăsat să doarmă-n părul meu

În ziua în care-a fost furtună de flori, de picaturi şi de lumină

În tot timpul ăsta e încă prima vară

Şi încă plouă prin mine.


luni, mai 30, 2011

Alb şi negru-s una



Tu nu exişti

Eşti acuarela care se dizolvă zilnic

În care culorile se-ntrepătrund

La fel cum sângele meu îşi schimbă nuanţa

Amestecându-se cu florile otrăvite,

Cu florile înalte şi aspre

Care-mi cresc din tălpi până-n creştet

De când îţi tot desenez sufletul rupt din neguri

Mi s-a tocit vârful creionului

Degetele mi s-au înnegrit

Chipul mi s-a pierdut

Dincolo de oglinzile lăsate-n voia pânzelor

Dincolo de ferestrele-acoperite cu maci uscaţi

Dincolo de o mare pe care-am lăsat-o în urmă

Palmele-s înnodate cu vrajă doar în cercul rece

Tu visezi doar în cercul meu magic

Dezmierdând plete de piatră, mereu lungi

Uneori, când taci, te uit prin mine

Tu exişti doar în mâinile mele

Doar pentru că respiraţia mea

Încă sărută oglinzile-acoperite.





marți, mai 24, 2011

Copilul trestie


Din cochilia moale-a palmelor mamei

Copilul trestie-şi înalţă fruntea către zări

Privind departe spre labirintul de piatră

Spuma culorilor se prelinge-n adâncuri

Zâmbetul se dizolvă printre anotimpuri

Paloarea-i sărută obrajii, pe rând

În vreme ce pământul se-adună-ntre umeri

În vreme ce dincolo de ochi se-adună ceaţa

În vreme ce soarele-şi ia rămas-bun

Cu mâinile-nroşite şi grele de zile

Un suflu rece, tăcut, spintecă cochilia

Un necunoscut alunecă-n marea amară.

luni, mai 16, 2011

Trecere


Nu mai visez demult magia vreunui anotimp

Raza de-acum, ce-mi încălzeşte sângele-mpietrit

Dispare printre straturile-ntunecate-ale pământului

Nu-ţi pot privi zâmbetul

Pentru că-ţi întrezăresc orbitele golite

Nu-ţi simt degetele apropiindu-se

Pentru că-ţi văd inelul alunecând pe falange.

Îmi sprijin braţul pe-un adevăr întunecat

Pentru că mi-e singura călăuză

Prin labirinturi străjuite de năluci

Printre liane lungi, uscate

Prin nopţi pictate de visele pământenilor.

Ai mâinile prea calde ca să te pot simţi

Iar părul ţi-e prea viu pe umeri

Nu-ţi aud cântecul metalic al oaselor

Şi nu văd flori aspre ţâşnind din trupul tău.

Când va fi timpul, ochii-şi vor schimba forma

Înţelesul tăcerilor va fi dezvăluit

Îţi voi auzi din nou ecoul paşilor.



joi, mai 12, 2011

Rece

Pietrele negre se-afundă

În cochilia tălpilor

Grele de călătorii

Golite-n faţa unei alte mări

Păşind în prima vară

A primului an

Dintr-o ultimă viaţă

Între braţele reci de argint                    

Şi ţărmul întunecat

Stă vântul înfăşurat strâns pe trup

Şerpii-i şoptesc - “hai, încă puţin”

Zâmbind ademenitor

Dincolo de oglinzile verzi

Ne privim pentru prima dată

Necunoscuta-ndepărtată

Îmi simte apoi gustul pielii

În timp ce valul risipit

Îmi moare pe glezne.









luni, mai 09, 2011

Privind

Parfumul unei trecătoare agresează câteodată mirosul ploii

Lemnul e sfârtecat undeva într-un colţ de-un muncitor indiferent

Glasul preoţilor se pierde alunecând pe lângă ureche




Ferestrele sparte ale casei uitate privesc oarbe

Din spatele coloanelor mişcătoare de iederă

Timpul descuamează alene pielea tare-a zidurilor



Singur, liliacul sfidează toamna rătăcită prin oraş.