duminică, ianuarie 30, 2011

Dincolo

Ascult tacerea iernii din spatele ferestrelor mari, aşezata pe calorifer.

Imi place sa stau acolo. Pentru că e cald, desigur.
Pentru ca uneori m-ascund dupa faldurile-ntunecate ale draperiei. Si am senzatia ca nici n-o sa ma simti. Nu mi se-aude respiratia, nici o miscare nu tulbura linistea. Doar gandurile ratacesc departe-departe.

Dincolo de fereastra, plopii gratiosi privesc bradul ratacit printre zidurile cenusii.
Cu totii se-ntorc spre mine intrebandu-se. Intrebandu-ma.
“Ai cumva vreun strop de verde pentru noi?”
Umerii mi se-nalta neputinciosi, apoi coboara.
“Mi-as fi dorit sa pot face ceva pentru voi. Trebuie sa va fie frig. Din pacate nu-s Prima Vara. Nu-s nici macar cea de-a doua”.

Unul dintre plopi se leagana, impingandu-i si pe ceilalti.
“Nu trebuie decat sa zambesti Timpului pentru noi. Se va imbuna si va trece mai repede. Si mai lin. Nici n-o sa stii cand tatal nostru, Soarele, ne va darui o haina noua. Curand ii vom descheia nasturii de lemn si din ei, o sa vezi, vor aparea flori. Pe urma o sa fie usor. Stiu ca-ti plac culorile. Iti promit ca daca gasesti zambetul potrivit, o sa le strangem pe toate si-o sa le amestecam intr-una dintre esarfele agatate de gatul tau.”

“As face asta daca zambetul n-ar fi ferecat. Daca as putea vedea cheia. El o va putea deschide atunci cand ma va privi adanc, dincolo de ochi, dincolo de frunte, dincolo de haina care mi-a fost si mie daruita.

Atunci cand va simti pe bratele mele mirosul ierbii si-al pamantului bun, al frunzelor de tot felul. Al ploii care ma sfideaza mereu incalcindu-mi parul. Al pielii, atunci cand tatal vostru, Soarele, ma invaluie si ma face sa stralucesc chiar si-n intunericul adanc. Al noptii din priviri si-al stelelor de pe ceafa. Al resturilor de fructe de pe degete, al nisipului de sub unghii.

Pe buze-mi va rasfoi toate tacerile si va regasi in ele istorii al caror talc numai el il cunoaste, va auzi strigatele salbatice catarandu-se din adancuri pe norii ametiti ai sufletului.
Isi va aminti ca nu am vene albastre si ca mi se-mpletesc alge-n jurul gleznelor.
Va simti in mine chemarea padurilor si ma va vedea alergand printre voi, infasurata in suflul argintiu al zanelor, descifrand apoi tainele flacarilor aruncandu-se pe drumul fara de intoarcere spre cerul plin, indepartat. Imi va recunoaste taietura adanca de pe genunchiul drept si va regasi pe frunte urmele mainilor mele.

Astfel, toate semnele aruncate candva in labirint se vor aduna in fata lui si-l vor face sa priveasca ceea ce vocile ii soptisera bland prin vis. Ma voi lasa impletita, din pamant si din apa, din foc si din aer. Iar zambetul va fi eliberat”.

Copacii si-au intors chipurile spre orasul inghetat, pregatindu-se sa-ntampine somnul unei alte nopti, tulburata cand si cand de vocea mereu taioasa a vantului si de coltii lungi, sticlosi ai iernii. Rabdatori, au continuat sa-si astepte hoinarul tata.



joi, ianuarie 20, 2011

...

La marginea iubirii-ntunecate

Speranta agonizeaza

Cu brate resemnate

Lipite de solzii-aspri

Ai pamantului.

Povestile-s o limba moarta

In ochii goi

Ai victimelor austere.

Resemnati, zeii-si privesc chipul

Schimonosit

In oglinda sparta de vant.

miercuri, ianuarie 12, 2011

Taina lui Apollo

Pe fundul cutiei de lemn e intuneric si cald. Jumatate din chipul lui Apollo se innegureaza. Usor melancolic, se gandeste la cealalta jumatate, aflata sub cer, batuta de vanturi, undeva pe acoperisul unei cladiri vechi.

Stia, desigur, ca prea putini au aflat de existenta lui. Stia ca si mai putini isi ridica privirile grabite de pe varful pantofilor catre acoperisul unde-si avea salas.

Ii era dor de gatul prelung si alb purtand semnul sarutului sau innegrit. Asta se-ntampla mai ales vara.


Acum, locul ii fusese luat de un fular moale. Colorat. Acum nu-i mai simtea rasuflarea. Si nici gandurile nu i le mai putea auzi. Ii simtea doar degetele, de fiecare data cand ridica capacul cutiei. O vedea mai rar.

Isi amintea ziua-n care il trimisese in calatorie in vasta campie a unei altfel de palme. Atunci cand a zarit in adancitura gatului ei un cerc rece, inghetat, insemnat cu desene labirintice. Chipul necunoscutului l-a cercetat cu priviri patrunzatoare, i-a zambit discret si l-a asezat in buzunar. Se simtise stingher, il cuprinsese teama ca va fi pierdut.

“Nu te nelinisti, Apollo, o sa am grija de tine”, i-a soptit necunoscutul, cu o alta farama de zambet.


“Dar ea?”, il intreba ochiul mut al lui Apollo.

Atunci il asezase din nou in palma, isi apropiase vorbele de singura lui ureche si incepuse sa-i povesteasca. Si i-a tot spus, pret de cateva nopti. Istorii de demult, crampeie de vraja si versuri cantate. Au facut lungi plimbari prin toamna. In linistea odaii cu ferestre-acoperite ii dezvaluise taine si-i aratase taceri neasemuite. Aproape ca se obisnuise cu noptile vii si cu noua adancime rece din preajma. Aceea a ochilor necunoscutului.

De fapt, nu-l mai considera un necunoscut. Era o parte din ea. Il vazuse strecurandu-i-se prin piele, prin firele lungi-albastrui ce-i traversau bratele, prin colturile-ntredeschise ale gurii cand dormea, printre pleoapele plecate-n vis, urcand pe gleznele singuratice, alunecandu-i pe genunchi, dormindu-si somnul greu, in cele din urma, la umbra privirilor ei, cu fruntea adapostita sub degetele-ngalbenite de samburii unei rodii.

Se linistise.

Intoarcerea a fost surprinzatoare pentru amandoi. Pielea ei mirosea altfel. Ii simtea cresterea pletelor in varfurile care-l mangaiau cand si cand. I-a atins jumatatea de chip ganditoare si l-a intrebat fara cuvinte. Prizonier in cercul sau argintat, Apollo a privit-o neputincios si a ferecat taina ascultata de singura lui ureche.

In orasul acoperit cu fire de ceata, pe acoperisul unei cladiri vechi, jumatatea lui cea libera sta de vorba cu vantul si cu tacuta luna asteptand dezmierdarea soarelui pierdut prin timp.

vineri, ianuarie 07, 2011

O poveste

Dincolo de ferestrele inalte
Somnul iernii se-adanceste















Sub pielea lemnoasa a copacilor
Tac ascunse culorile














Dincolo de vocea domoala
Se-ntinde siragul far' de sfarsit
Al povestilor neimpletite


















Prin padurile ingreunate de ninsori
Se ratacesc gandurile sihastrilor














Departe, soarele-si pleaca fruntea argintie
In marea perna albastra a cerului