duminică, ianuarie 30, 2011

Dincolo

Ascult tacerea iernii din spatele ferestrelor mari, aşezata pe calorifer.

Imi place sa stau acolo. Pentru că e cald, desigur.
Pentru ca uneori m-ascund dupa faldurile-ntunecate ale draperiei. Si am senzatia ca nici n-o sa ma simti. Nu mi se-aude respiratia, nici o miscare nu tulbura linistea. Doar gandurile ratacesc departe-departe.

Dincolo de fereastra, plopii gratiosi privesc bradul ratacit printre zidurile cenusii.
Cu totii se-ntorc spre mine intrebandu-se. Intrebandu-ma.
“Ai cumva vreun strop de verde pentru noi?”
Umerii mi se-nalta neputinciosi, apoi coboara.
“Mi-as fi dorit sa pot face ceva pentru voi. Trebuie sa va fie frig. Din pacate nu-s Prima Vara. Nu-s nici macar cea de-a doua”.

Unul dintre plopi se leagana, impingandu-i si pe ceilalti.
“Nu trebuie decat sa zambesti Timpului pentru noi. Se va imbuna si va trece mai repede. Si mai lin. Nici n-o sa stii cand tatal nostru, Soarele, ne va darui o haina noua. Curand ii vom descheia nasturii de lemn si din ei, o sa vezi, vor aparea flori. Pe urma o sa fie usor. Stiu ca-ti plac culorile. Iti promit ca daca gasesti zambetul potrivit, o sa le strangem pe toate si-o sa le amestecam intr-una dintre esarfele agatate de gatul tau.”

“As face asta daca zambetul n-ar fi ferecat. Daca as putea vedea cheia. El o va putea deschide atunci cand ma va privi adanc, dincolo de ochi, dincolo de frunte, dincolo de haina care mi-a fost si mie daruita.

Atunci cand va simti pe bratele mele mirosul ierbii si-al pamantului bun, al frunzelor de tot felul. Al ploii care ma sfideaza mereu incalcindu-mi parul. Al pielii, atunci cand tatal vostru, Soarele, ma invaluie si ma face sa stralucesc chiar si-n intunericul adanc. Al noptii din priviri si-al stelelor de pe ceafa. Al resturilor de fructe de pe degete, al nisipului de sub unghii.

Pe buze-mi va rasfoi toate tacerile si va regasi in ele istorii al caror talc numai el il cunoaste, va auzi strigatele salbatice catarandu-se din adancuri pe norii ametiti ai sufletului.
Isi va aminti ca nu am vene albastre si ca mi se-mpletesc alge-n jurul gleznelor.
Va simti in mine chemarea padurilor si ma va vedea alergand printre voi, infasurata in suflul argintiu al zanelor, descifrand apoi tainele flacarilor aruncandu-se pe drumul fara de intoarcere spre cerul plin, indepartat. Imi va recunoaste taietura adanca de pe genunchiul drept si va regasi pe frunte urmele mainilor mele.

Astfel, toate semnele aruncate candva in labirint se vor aduna in fata lui si-l vor face sa priveasca ceea ce vocile ii soptisera bland prin vis. Ma voi lasa impletita, din pamant si din apa, din foc si din aer. Iar zambetul va fi eliberat”.

Copacii si-au intors chipurile spre orasul inghetat, pregatindu-se sa-ntampine somnul unei alte nopti, tulburata cand si cand de vocea mereu taioasa a vantului si de coltii lungi, sticlosi ai iernii. Rabdatori, au continuat sa-si astepte hoinarul tata.



Niciun comentariu: