Treptele tăcerii mele
Se-nfăşoară-n jurul timpului
Coborând adânc
Tot mai adânc
Prin trupul pământului
Prin cerurile de jos
Străbătând întunericul.
La capăt
Inevitabilul viol solar
Va sfâşia noaptea
Cu colţi aurii.
De-abia născuţi
Zorii vor creşte
Pe frunţile noastre.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
Nu stiu de ce dar poezia asta imi aduce aminte de prima pe care ai citit-o la atelierele de scriere creativa. Poate pentru ca si atunci
era o ea ce ii vorbea "lui" atat de frumos.
"inevitabilul viol solar" - ma intorc mereu la el si vad un galben salbatic, luminos ce se naste din pamant si se intoarce in el, in fiecare zi cu tot la fel de multa incrancenare.
Mai vreau ! :)
Am un zambet risipit pe toata fata.
Da, si mie-mi aminteste. Dar sincer, nu mai stiu exact care a fost prima citita. O sa caut.
Ea ii vorbeste mereu. Numai ca uneori ii scrie cu taceri. De fapt, de multe ori se-ntampla asta.
Galbenul salbatic si pamantul...ce poveste de iubire...chiar azi m-am uitat pe cateva dintre picturile lui Van Gogh...acolo e atat de salbatic galbenul...si nu numai...
Da, si eu mai vreau:)
Multumesc
Trimiteți un comentariu