miercuri, iunie 29, 2011

Cannelle


Ca nişte scrisori care-au rămas pe fundul unui sertar

Şi-au păstrat mirosul hârtiei când îmbătâneşte

Aşa mi-au fost zilele

Griul s-a-necat în atâtea culori, eu am ameţit

Şi n-am ştiut să mă bucur altfel decât privind

Încercând să mă pierd de mine

N-am avut bicicletă şi n-am cules ciuperci

Dar am găsit povestea fără sfârşit a pietrelor

Patru pisici negre m-au studiat din toate unghiurile

Vrând probabil să-mi afle potenţialul de vrăjitoare

Genunchii mi s-au lipit, bineînţeles, de Scorţişoară

Nu pentru că-i lipsea un picior

Nu pentru că purta cer de vară în ochii lui pisiceşti

A fost una dintre întâlnirile despre care ştii dinainte cum vor decurge

Iar el era doar una dintre fiinţele pe care moartea le sărută un pic

Încă din timpul vieţii, atingându-le discret şi reversibil

Prin întunericul casei şi prin timp,

Parfumul de schinduf, de lemn

Bunica.



luni, iunie 27, 2011

Poeziei

E o iubire pe care tocmai o descopăr

Şi care mă atrage-ntr-un vârtej

Tocmai pentru că ştiu atât de puţin despre ea

Pentru că nu ştiu ce este, nici de ce

Nu ştiu mai nimic

Nici măcar s-o scriu

Şi dac-ar fi o fantomă, cu-atât mai bine

Pentru că nu mă mai tem

De când am coborât printre ele

De când le-am simţit suflul călătorind printre noi

Şi dac-ar fi murit, cu-atât mai mult

Pentru că moartea, ştim cu toţii

Nu-i decât trecere, prefacere

Şi uneori prea multă tăcere

Nu ştiu dacă iubirea poate fi şi-n lipsa credinţei

M-am aşezat la picioarele ei, atât

Şi o iubesc fără să-ncerc să-i smulg toate tainele

Fără s-o înţeleg pe deplin

Într-o zi poate vom ajunge să mergem împreună

Sau poate nu ne vom ţine deloc de mâini

Nu va mai fi niciun sfârşit,

Nici măcar dacă soarele-ar uita să se mai trezească

Nici măcar când oasele vor fi una cu vântul

Când nu vor mai fi nici oameni, va supravieţui

Pentru ca Ea este în toate.



luni, iunie 20, 2011

De fiecare dată



Ea locuieşte-acum în trunchiul înalt al unui tei

Bătrân, ca mulţi alţii,

Înconjurată de tăcere parfumată

Am petrecut împreună multe apusuri

Când soarele dispărea după copaci

Era semn că trebuia să mă-ntorc

Dincolo de zidurile de piatră

Dincolo de casa arborilor

De fiecare dată priveam în urmă

Mergeam încet

Zgomotele-ncepeau să-mi înjunghie urechea

Şi întunericul îmi acoperea urmele paşilor

Îmi priveam mâinile murdare de pământ uscat

Şi resturile de iarbă rămase sub unghii

Ajunsă deasupra pământului

Reînvăţam să zâmbesc mincinos

Să mă lipesc de încă-o zi

Să pornesc printr-o altă noapte

Să-mi găsesc drum printre alte vise-ncercănate

Cu braţele-ndoite de-o povară nevăzută

Strivind cu sufletul paloarea morţii

De fiecare dată.




miercuri, iunie 15, 2011

Dragoste marină


Ea are leagăn împletit din panglici colorate

Bătrânul ghiceşte viitorul printre şuviţe întunecate

Printre mişcări unduioase

Nu-i certitudine mai puternică

Decât mâna pe care i-o ţine strâns în somn

Nu-i mare mai întinsă decât zâmbetul ei

Vasul vechi duce departe de lume

Iubirea pură, iubirea monstruoasă

În care s-au întâlnit culorile toate

În care s-au topit toate apusurile

Şi toate răsăriturile

Pe puntea pustie, sub un altfel de cer

Din moartea calmă, însingurată

Se revarsă cântecul împlinirii.





sâmbătă, iunie 11, 2011

La ceas târziu



Somnul striveşte toate gândurile ce-i ies în cale 
Mă duce în singurul loc unde pot rămâne eu însămi 
În locul unde nu Trebuie să zâmbesc 
Unde sfârşitul şi-nceputul se contopesc
Acolo ne-ntâlnim cu toţii, ne-mbrăţişăm sau ne ucidem
Uităm de corpurile inerte, întinse, ghemuite, inutile
Fugim cât ne ţin puterile, cu zorii pe urmele noastre
De fiecare dată soarele-şi înfige pumnalele aurii
Ne desparte pleoapele lipite strâns
Şi ne aruncă dincolo de poarta invizibilă a visului
……………………………………………………………………………………………


luni, iunie 06, 2011

Zborul oaselor

   

E dimineaţă, ei smulg încă o fâşie din mine 

Cât să le-ajungă pentru ziua-ntreagă 

Nodurile se desfac pe rând, după ce-au tot săpat  

Străbătând stratul subţire care m-acoperă 

După ce s-au adăpostit adânc în piele 

După ce-au înşirat flori violet pe trup 

Mai e o vreme până la sfârşitul sângelui 

Până când vor ramâne oasele imaculate 

Până la tăcerea netedelor oase 

Mai sunt câţiva munţi până acolo, câteva mări sărate 

Şi poate câteva poveşti  ce nu vor să rămână-ascunse 

Îi urăsc pe ei, cei care mă vor ajuta să zbor mai repede 

Întinzându-mi  oasele într-un uriaş evantai 

Pe ei, cei care se hrănesc cu suflete 

Care te pândesc şi te privesc zâmbind greţos 

Şi uneori îţi spun că poezia te sensibilizează prea mult.