joi, octombrie 27, 2011

Pe ape


În barca legată cu funia vântului o să-mi pun gândurile, întristările

O să le-ndes pe toate una-ntr-alta, aşa încât se vor strânge până la sfărâmare

De teamă să nu le las singure, se vor agăţa de mine cu mâini, braţe şi suflet

Mă vor zgâria, vor striga cu glasul lor de neauzit, îşi vor încerca puterile toate

Dincolo de fereastra arborilor, mă vei privi şi-mi vei da tăcere.

Mă voi desprinde din îmbrăţişarea lor şi le voi da drumul pe apă

O vreme, barca va tot pluti, vegheată de nori

Pe urmă, furtuna o va lua în stăpânire mestecând-o cu colţi împietriţi

Bucăţi de lemn, amestecate cu negură, se vor prelinge pe trupul ei fără contur

De fiecare dată când plouă, din cer mai curg bucăţi din mine

Uneori mă las dezvelită-n faţa lor, îmi înalţ bărbia, îmi strâng pleoapele

Aştept să-mi pătrundă prin piele, să-mi cânte iar prin vene

“Să nu fugi de tine,

Să nu te prefaci în nisip

Vântul o să bată

Şi te va purta

Te va dezmierda

Prin anotimpuri

Printre alte timpuri

Să nu te trădezi

Nu-nceta să crezi.”


luni, octombrie 17, 2011

Primiţi cu toamna?

Îmi pierd cuvintele pe drum. Pentru că am braţele pline cu struguri. De toate culorile. Gusturile-s amestecate. La fel ca toamna asta care s-a tot amestecat cu-atâta vară. Cu apusuri tăcute şi pline. Cu pisici pe care le admir de departe şi cărora le fur cu greu o mângâiere. Cu salcia care-şi întinde braţele uscate, pline de păsări, spre cer.

Mi-e frică de vântul care va răvăşi bradul, cei trei plopi şi nucul din faţa ferestrelor. Dar mi-e dor de frunze colorate, înmuiate de câţiva stropi. Nu foarte reci.

Îţi promit că toamna asta va fi altfel. O să ai tâmplele calde. O să-ţi presar pe ele tăcere şi zâmbete. Îţi voi umple cămările sufletului cu miere. Ne vor înconjura tot felul de miresme. Care se vor transforma într-una singură. Pe care doar noi o putem simţi. Pentru că noi am inventat-o.

Nu mai ştiu să scriu sfârşituri. Pentru că totul s-a transformat într-un început perpetuu. Şi-i mai frumos aşa.