mina'sgreenland

O dimineaţă

2012-01-25T23:25:00.000-08:00

Pentru tine, dragul meu, ca să-ţi aminteşti. Că sub marea albă pe care-o zăreşti acum de sus, din spatele ferestrelor, se-ascund culorile. Şi că primăvara, deşi pare îndepărtată azi, o s-apară. Şi va mirosi a verde.

Poate pentru că iarna a devenit mult prea sălbatică. Poate pentru că m-a muşcat prea tare de obraji. Şi nu m-a lăsat să-i mângâi haina albă. Poate de-asta nici eu nu i-am mai zâmbit ca altă dată.

În schimb, am fugit în amintirea unei dimineţi colorate. O dimineaţă numai a mea.
Cu ploaie, cu fântâni, printre zidurile care îmi plac atât şi pe care le-am tot văzut prin vise.
Cu o cafea, departe de casă, privind stropii cum se-aşază pe străzi, şi pe umerii oamenilor care nu prea se grăbeau. Şi care nu prea se-ncruntau.
M-am pierdut doar în culori şi imagini. N-am mai visat. Am tot privit.
Cu ploaia de-o mână, cu bucuria de cealaltă.
Oraşul şi-a deschis porţile şi m-a călăuzit printr-un trecut prezent în fiecare zid, la fiecare colţ, în stratul gros de muşchi aşternut peste piatra îngăduită de timp.

O altfel de lagună

2012-01-20T01:39:00.000-08:00

Ploua pe ziduri

Şi pe gândurile mele

Cu verde

Din ape

De sub aripa lebedei rătăcite

Răsăreau zorile.

Li se spunea "oameni"

2012-01-17T03:23:00.000-08:00

Voi, siluete-alunecând greoi

Pe coridoare fără sfârşit

Braţe-alungite inutil

Către un mâine identic

Sau inexistent

Prin hăţişul unui altfel de spital

Voi, cei care putreziţi în fiecare zi,

Cu zâmbetul pe buze

Voi, cu privirea dizolvată

În mizeria dorinţelor

Secaţi de culori

Orbi alergând spre-acelaşi zid

Pe care-apoi vă-mprăştiaţi

Sânge diluat, oase golite

Vă găsesc pretutindeni

Vă dau, la schimb,

Un alt zâmbet mincinos

Şi-mi golesc în faţa voastră

Buzunarele pline cu dispreţ

Nu mai ştiu cum să vă numesc

Nu sunteţi nici măcar

Nişte morţi reuşiţi

Voi continua să vă privesc

De pe margine, ca-ntotdeauna

Dezintegrarea, zbaterea

Cu bascul meu inundat de flori

Aşezat pe-o ureche sau pe amândouă

Aproape de lemn, de piatră,

Din camera culorilor, din camera iubirii

La mii de ani distanţă de voi.

Sus

2011-11-29T06:09:00.000-08:00

Dincolo

Unde soarele se vede altfel

Unde îţi voi da să muşti dintr-o felie de lună

Unde cuvintele au chip

Departe

Unde aripile nu ne mai pot ajuta

Unde ne dezbrăcăm de haina trupului

Şi redevenim noi.

File de Noiembrie

2011-11-22T00:52:00.000-08:00

Tăcerile se strâng în jurul frunzei

Începe plutirea spre ţinutul de jos

În singurătatea pereţilor albi se desenează migrene

Din când în când îmi privesc degetele stând pe gânduri

Sprijinite de silueta creionului

Îmi aşez paşii în urma vorbelor tale.

Serile curg prea greu în staţiile de metrou

Chipurile lor îmbătrânesc, în fiecare secundă

Alerg spre copacii transformaţi în praf colorat

Şi trag aer în piept până începe să mă doară

Îmi înmoi vârful pantofilor în acoperişul toamnei

Când traversez parcul în goană

Când n-am timp să mestec dimineaţa pe-ndelete

Îmi zâmbesc mie şi-mi promit

Că n-o să mă pierd.

Pe ape

2011-10-27T23:53:00.000-07:00

În barca legată cu funia vântului o să-mi pun gândurile, întristările

O să le-ndes pe toate una-ntr-alta, aşa încât se vor strânge până la sfărâmare

De teamă să nu le las singure, se vor agăţa de mine cu mâini, braţe şi suflet

Mă vor zgâria, vor striga cu glasul lor de neauzit, îşi vor încerca puterile toate

Dincolo de fereastra arborilor, mă vei privi şi-mi vei da tăcere.

Mă voi desprinde din îmbrăţişarea lor şi le voi da drumul pe apă

O vreme, barca va tot pluti, vegheată de nori

Pe urmă, furtuna o va lua în stăpânire mestecând-o cu colţi împietriţi

Bucăţi de lemn, amestecate cu negură, se vor prelinge pe trupul ei fără contur

De fiecare dată când plouă, din cer mai curg bucăţi din mine

Uneori mă las dezvelită-n faţa lor, îmi înalţ bărbia, îmi strâng pleoapele

Aştept să-mi pătrundă prin piele, să-mi cânte iar prin vene

“Să nu fugi de tine,

Să nu te prefaci în nisip

Vântul o să bată

Şi te va purta

Te va dezmierda

Prin anotimpuri

Printre alte timpuri

Să nu te trădezi

Nu-nceta să crezi.”

Primiţi cu toamna?

2011-10-17T04:40:00.000-07:00

Îmi pierd cuvintele pe drum. Pentru că am braţele pline cu struguri. De toate culorile. Gusturile-s amestecate. La fel ca toamna asta care s-a tot amestecat cu-atâta vară. Cu apusuri tăcute şi pline. Cu pisici pe care le admir de departe şi cărora le fur cu greu o mângâiere. Cu salcia care-şi întinde braţele uscate, pline de păsări, spre cer.

Mi-e frică de vântul care va răvăşi bradul, cei trei plopi şi nucul din faţa ferestrelor. Dar mi-e dor de frunze colorate, înmuiate de câţiva stropi. Nu foarte reci.

Îţi promit că toamna asta va fi altfel. O să ai tâmplele calde. O să-ţi presar pe ele tăcere şi zâmbete. Îţi voi umple cămările sufletului cu miere. Ne vor înconjura tot felul de miresme. Care se vor transforma într-una singură. Pe care doar noi o putem simţi. Pentru că noi am inventat-o.

Nu mai ştiu să scriu sfârşituri. Pentru că totul s-a transformat într-un început perpetuu. Şi-i mai frumos aşa.

Un pumn de cuvinte

2011-09-28T01:19:00.000-07:00

Aplecat deasupra ceştii

Din care alunecă aburul nopţii

Soarbe aştri fără nume

Care şi-au pierdut demult strălucirea

Acolo s-au înecat atâtea dimineţi

Şi tot de-acolo stropii-au poposit

În valea obrazului

Au învelit orbitele cu coajă de copac

Îmbătrânit

Dincolo de ferestre-a prins viaţă

O altfel de lume

Presărată cu prafuri

Ameţită de licori

Şi penumbră.

Din vremea lui Septembrie

2011-09-21T05:34:00.000-07:00

Chiar s-a deschis cerul

Printre pereţii pastelaţi

Ţi-ai strecurat braţul lung

M-ai tras înăuntru

M-am trezit rostogolindu-mă printre nori

Credeam că era un clişeu

Mă scufundam aievea în puf de ceaţă

Tu mă priveai zâmbind - “Vezi că poţi?”

Ne-am plimbat prin cerul ăsta deschis

Intrarea – invizibilă ochilor neştiutori

De poveşti şi de iubire

Cu gust de pepene auriu şi de pâine,

De-un singur cartof împărţit

Şi presărat cu praf de zâmbet

Cu mirosul dimineţilor reci de toamnă

Care nu mai vine.

Felii de anotimpuri

2011-09-13T04:11:00.000-07:00

Cu ani în urmă am observat, din goana maşinii, câteva gutui aşezate pe-un pervaz.

Păreau uitate acolo de multă vreme. Şi fereastra era cam la fel. Îmbătrânită.

Port imaginea asta. De-atunci.

Pentru mine, a rămas una dintre fotografiile toamnei.

Mirosul fructelor acoperite cu puf era unul dintre parfumurile ei perfecte.

Anul ăsta, pentru prima dată, toamna nu mai miroase a gutui.

Am în faţă un munte de pepeni galbeni.

În coaja lor aurie se-ascund două anotimpuri.

Braţele avide-ale timpului

2011-09-12T06:06:00.000-07:00

Cuvintele-şi luau zborul din caval

2011-09-07T04:10:00.000-07:00

Există un dialog mut între picioarele noastre suspendate deasupra apei

Există certitudinea că toamna vine din norii pe care mi-i arăţi de-un timp

Distanţa dintre noi există doar în măsura-n care creşte apropierea

Pentru altfel de lumi există-ntotdeauna un altfel de ritm

Tăcerea există doar alunecând pe spatele nostru, într-o după-amiază

Pe fundul ceştii tale de cafea vor exista istorii aşteptând să fie spuse

O să existe mereu acolo-n zare un soare veşnic îndrăgostit de sora lună

La fel cum pentru corb va exista întotdeauna-o singură iubire.

Impresie

2011-08-31T23:45:00.000-07:00

Pe fruntea înţeleptului cu barba încâlcită de timp şi de plante

Încolţesc migrene şi zâmbete

Care se caţără mereu pe scara soarelui

La picioare-a construit o casă pentru flori

Apoi i-a pictat pe faţă o poveste

Aşa, trecătorii vor face o călătorie scurtă între cer şi pământ

Pe care-o vor umple cu-o încântare simplă de tot.

Deviaţie de vară

2011-08-24T06:42:00.000-07:00

Într-un altfel de amurg, lângă o mare de iarbă, picioarele au stat lipite de asfalt, îmbrăcate în bascheţi
Pentru că ştii, sunt încălţările care mi-au vorbit mereu despre cum ar fi să fim liberi
A fost prima dată când m-am aşezat, cu genunchii la piept, în mijlocul străzii
Tu m-ai urmat. Pur şi simplu. Fără să-mi spui că vor veni maşini, câini sau oameni
Şi am umplut liniştea şi vântul cu vorbe şi cu privirile mele fixând norii şi turla bisericii pe lângă care n-am trecut

P.S – Dragă Lhasa, uneori mi se face dor de tine. Astăzi cred că te plimbi printr-un loc care ar putea semăna destul de mult cu ăsta. Şi că-n zâmbetul tău sunt toate culorile.

Mierea din amurg

2011-08-22T04:10:00.000-07:00

Florile de liliac murmură-n amurg

Şoapta lor nu stă-n puterea verii

S-au strâns toate-n piatra de pe degetul meu

Şi mă privesc de-acolo

Înghesuite una-ntr-alta

Într-o formă pe care-am inventat-o

În noaptea-n care-am uitat numele culorilor.

Cum se pierdea un felinar prin albastru

2011-08-16T05:10:00.000-07:00

Fiul Soarelui

2011-08-11T05:07:00.000-07:00

... ....

2011-08-04T12:55:00.000-07:00

Lumina de după

2011-08-03T00:36:00.000-07:00

Erai perfectă, stând acolo, ascunsă, cu lumina de miere alunecându-ţi pe obraji.

Şi nici măcar nu era toamnă. Nici măcar n-aveai pe mâini frunze colorate.

Mă gândeam cum ar fi să-ţi ating braţul şi, surprinsă, să-ţi întorci privirea către mine.

Să-mi spui apoi povestea. Să-ţi las o piatră culeasă dintr-un râu îndepărtat.

Să mă-ntrebi ce m-aduce acolo. Apoi să mă priveşti îndepărtându-mă.

Mâna îngerului într-o vară

2011-08-02T00:05:00.000-07:00

Şi-a venit şi cea de-a doua vară,

Ţi-a împletit iederă prin păr

Te-au năpădit culorile

Tu tot cu privirea plecată stai,

Eu încă-ţi desenez gândurile

Cum se-nfăşoară

Într-un loc numit departe

Închid ochii

Când te văd cum întinzi mâna

S-atingi florile

Şi-nmoi vorbe-n mătrăgună

Pentru cei care rup braţele îngerilor.

În spatele porţilor

2011-07-29T03:01:00.000-07:00

Simplitate

2011-07-26T05:42:00.000-07:00

Citesc odată şi încă odată afişul de pe uşă.
În biserica unui sat aparent uitat din Transilvania au loc concerte de Haydn. Orga este mică, înăuntru e răcoare.

Doar acolo, firul fierbinte al verii se-ntrerupe. Soarele nu-i sălbatic.

Doar acolo, chiar şi într-o seară de iulie, se simte-n aer miros de fum şi de iarbă.
Miroase a curat, a linişte şi a departe.

Odaia largă, cu paturi înalte. Din nou, bunica.
Peste noapte, ploaie peste obloanele-nchise bine.

Oamenii au plecat. Poveştile încă se păstrează.

Viaţa lui Kostas Venetis

2011-07-19T02:13:00.000-07:00

Nu scriu aproape niciodată despre cărţi. Motivul ar putea fi un soi de egoism bizar. Am senzaţia că unele îmi aparţin. Uneori mă pierd printre file. De-aici, pesemne, sentimentul ăsta al apartenenţei. Un alt motiv ar fi că se scrie mult pe tema asta. Şi că se polemizează şi mai mult. Nu-mi dau seama dacă există “prea mult” atunci când e vorba de cărţi. Ştiu doar că această carte m-a făcut să las la o parte tăcerea. De data asta.

A fost puternică. M-a făcut să am tot felul de trăiri amestecate. M-a fascinat, m-a revoltat, m-a făcut să am un coşmar destul de verosimil. M-a făcut să vreau s-o termin într-o noapte şi totuşi am preferat doze mai mici, care să amâne sfârşitul. Şi să vreau o continuare. N-am reuşit să-mi explic cum se pot îmbina atât de strâns repulsia şi fascinaţia. Şi întrebarea – până unde?

Mi-am pus aceeaşi întrebare când am avut în sfârşit în faţă Întunecata Liturghie a lui Huysmans. Care, de asemenea, m-a dus departe, m-a făcut să ma scufund, mi-a plăcut şi m-a făcut să simt oroare. Credeam atunci că nu se poate mai mult. Că nu se poate mai departe. Că până la urmă există limite. M-am înşelat. Întotdeauna se poate şi mai departe. Până la extincţie. Până dincolo de porţile Iadului.

Am aflat asta când l-am întâlnit pe Kostas Venetis. Mi s-a întărit convingerea pe care am avut-o mereu – că este adevărată acea carte care te face să simţi ceva palpabil, real. Să râzi, să ţi se facă scârbă, să visezi, să te întrebi. Sau să-ţi spui, din când în când, în timpul lecturii “Doamne, cum poate să scrie omul ăsta! “

Iar limba vorbită…nu pot să spun decât că am făcut ochii mari aflând cuvinte de existenţa cărora habar nu aveam, că există o anumită sonoritate, că e un amalgam absolut savuros din care emană un parfum de cafea fierbinte şi tare care te face să-nchizi ochii şi să zâmbeşti, în cele din urmă.

Atât. Să zâmbeşti.

Domnule Soviany, mulţumesc

O cititoare

Pe ziduri creşteau poveştile

2011-07-13T03:39:00.000-07:00

Jim

2011-07-05T06:21:00.000-07:00

Da, era un vis din adolescenţă. O adolescenţă din apropierea copilăriei. Un vis atât de vechi încât aproape uitasem de el. Doar de vis, nu de tine.

Un fel de legământ. Al meu cu mine însămi.

Am avut emoţii. M-au deranjat curioşii. Cum mă deranjează, de obicei, aglomeraţia. Prea mulţi strânşi într-un singur loc.

Ştiu, mereu am nemulţumiri.
Uite, mi-ar fi plăcut la nebunie să fie toamnă.
Mi-ar fi plăcut să nu fie soarele atât de agresiv.
Aş fi vrut mai mult Lumină.
Şi o rochie lungă, neagră.

Dar a fost bine. Am avut emoţii.
Şi mi s-a strâns puţin sufletul când am văzut mormântul aşa…uscat.
Cu toate că mereu ei vin pe la tine, am avut o senzaţie de părăsire.
A fost prea puţin, mereu e prea puţin.
Da, Timpul, la el mă refer.
Mai am un vis, Rege Şopârlă – să existe o dată viitoare şi să putem sta de vorbă pe-ndelete. Ştii tu, un dialog cosmic.

Aux jours maussades

2011-07-03T10:07:00.000-07:00

Mi-e atât de toamnă-ncât ochii se deschid larg

Sprâncenele mi se-alungesc, se-nfăşoară-n jurul urechilor

Şi nu mai aud decât sângele curgând verde prin frunze

Pământul înghiţind lacom valurile de ploaie

Timpul scrijelindu-mi faţa cu unghiile alea ale lui

Care nu se mai termină niciodată. Nicăieri.

Sculptează în carne, apoi în os

Şi nu se mai satură, şi nu oboseşte

Când mi se-ntâmplă să-l mai uit, îmi aruncă aşchii-n obraz

Îmi strânge umerii, palmele îi răsar din oglinzi

Şi mă loveşte până când nu mai aud decât tăcerea

Şi rădăcinile care se tot nasc sfidându-mi degetele.

Cannelle

2011-06-29T04:06:00.000-07:00

Ca nişte scrisori care-au rămas pe fundul unui sertar

Şi-au păstrat mirosul hârtiei când îmbătâneşte

Aşa mi-au fost zilele

Griul s-a-necat în atâtea culori, eu am ameţit

Şi n-am ştiut să mă bucur altfel decât privind

Încercând să mă pierd de mine

N-am avut bicicletă şi n-am cules ciuperci

Dar am găsit povestea fără sfârşit a pietrelor

Patru pisici negre m-au studiat din toate unghiurile

Vrând probabil să-mi afle potenţialul de vrăjitoare

Genunchii mi s-au lipit, bineînţeles, de Scorţişoară

Nu pentru că-i lipsea un picior

Nu pentru că purta cer de vară în ochii lui pisiceşti

A fost una dintre întâlnirile despre care ştii dinainte cum vor decurge

Iar el era doar una dintre fiinţele pe care moartea le sărută un pic

Încă din timpul vieţii, atingându-le discret şi reversibil

Prin întunericul casei şi prin timp,

Parfumul de schinduf, de lemn

Bunica.

Poeziei

2011-06-27T05:20:00.000-07:00

E o iubire pe care tocmai o descopăr

Şi care mă atrage-ntr-un vârtej

Tocmai pentru că ştiu atât de puţin despre ea

Pentru că nu ştiu ce este, nici de ce

Nu ştiu mai nimic

Nici măcar s-o scriu

Şi dac-ar fi o fantomă, cu-atât mai bine

Pentru că nu mă mai tem

De când am coborât printre ele

De când le-am simţit suflul călătorind printre noi

Şi dac-ar fi murit, cu-atât mai mult

Pentru că moartea, ştim cu toţii

Nu-i decât trecere, prefacere

Şi uneori prea multă tăcere

Nu ştiu dacă iubirea poate fi şi-n lipsa credinţei

M-am aşezat la picioarele ei, atât

Şi o iubesc fără să-ncerc să-i smulg toate tainele

Fără s-o înţeleg pe deplin

Într-o zi poate vom ajunge să mergem împreună

Sau poate nu ne vom ţine deloc de mâini

Nu va mai fi niciun sfârşit,

Nici măcar dacă soarele-ar uita să se mai trezească

Nici măcar când oasele vor fi una cu vântul

Când nu vor mai fi nici oameni, va supravieţui

Pentru ca Ea este în toate.

De fiecare dată

2011-06-20T04:24:00.000-07:00

Ea locuieşte-acum în trunchiul înalt al unui tei

Bătrân, ca mulţi alţii,

Înconjurată de tăcere parfumată

Am petrecut împreună multe apusuri

Când soarele dispărea după copaci

Era semn că trebuia să mă-ntorc

Dincolo de zidurile de piatră

Dincolo de casa arborilor

De fiecare dată priveam în urmă

Mergeam încet

Zgomotele-ncepeau să-mi înjunghie urechea

Şi întunericul îmi acoperea urmele paşilor

Îmi priveam mâinile murdare de pământ uscat

Şi resturile de iarbă rămase sub unghii

Ajunsă deasupra pământului

Reînvăţam să zâmbesc mincinos

Să mă lipesc de încă-o zi

Să pornesc printr-o altă noapte

Să-mi găsesc drum printre alte vise-ncercănate

Cu braţele-ndoite de-o povară nevăzută

Strivind cu sufletul paloarea morţii

De fiecare dată.

Dragoste marină

2011-06-15T04:40:00.000-07:00

Ea are leagăn împletit din panglici colorate

Bătrânul ghiceşte viitorul printre şuviţe întunecate

Printre mişcări unduioase

Nu-i certitudine mai puternică

Decât mâna pe care i-o ţine strâns în somn

Nu-i mare mai întinsă decât zâmbetul ei

Vasul vechi duce departe de lume

Iubirea pură, iubirea monstruoasă

În care s-au întâlnit culorile toate

În care s-au topit toate apusurile

Şi toate răsăriturile

Pe puntea pustie, sub un altfel de cer

Din moartea calmă, însingurată

Se revarsă cântecul împlinirii.

La ceas târziu

2011-06-11T15:53:00.000-07:00

Somnul striveşte toate gândurile ce-i ies în cale

Mă duce în singurul loc unde pot rămâne eu însămi

În locul unde nu Trebuie să zâmbesc

Unde sfârşitul şi-nceputul se contopesc

Acolo ne-ntâlnim cu toţii, ne-mbrăţişăm sau ne ucidem

Uităm de corpurile inerte, întinse, ghemuite, inutile

Fugim cât ne ţin puterile, cu zorii pe urmele noastre

De fiecare dată soarele-şi înfige pumnalele aurii

Ne desparte pleoapele lipite strâns

Şi ne aruncă dincolo de poarta invizibilă a visului

……………………………………………………………………………………………

Zborul oaselor

2011-06-06T12:30:00.000-07:00

E dimineaţă, ei smulg încă o fâşie din mine

Cât să le-ajungă pentru ziua-ntreagă

Nodurile se desfac pe rând, după ce-au tot săpat

Străbătând stratul subţire care m-acoperă

După ce s-au adăpostit adânc în piele

După ce-au înşirat flori violet pe trup

Mai e o vreme până la sfârşitul sângelui

Până când vor ramâne oasele imaculate

Până la tăcerea netedelor oase

Mai sunt câţiva munţi până acolo, câteva mări sărate

Şi poate câteva poveşti ce nu vor să rămână-ascunse

Îi urăsc pe ei, cei care mă vor ajuta să zbor mai repede

Întinzându-mi oasele într-un uriaş evantai

Pe ei, cei care se hrănesc cu suflete

Care te pândesc şi te privesc zâmbind greţos

Şi uneori îţi spun că poezia te sensibilizează prea mult.

Vorba lui Tom Waits...

2011-05-31T03:13:00.000-07:00

Câinele coboară prudent treptele căutând adăpost

Pe alocuri blana are ciudate nuanţe verzi-albăstrui

Şi-o rană care mă face să-ntorc privirea

Aşteaptă, lângă cei numiţi oameni, să se-oprească ploaia

N-am răbdare s-aştept, plec prin ploaie

Îl ţin strâns la piept pe Basho, încercând să-l feresc din calea stropilor

Deşi nu cred că i-ar fi displăcut

În curând o voi primi şi pe Sylvia

Bucăţile sufletului ei lipite de sute de foi albe

“Aveţi de gând s-o citiţi des?”,

Mă uit lung, întrebător, la viitoarea carte.

“N-aş putea să vă spun chiar acum”

Ba aş putea, doar că m-ai luat prin surprindere

“Şi cu bicicleta, şi cu umbrela?”

O-ntreabă cineva zâmbind pe neobişnuita trecătoare

Poartă pălărie şi-ncearcă să-şi facă loc

Prin marea de umbrele grăbite

Pălăria mea e încă pe drum

Mi-o aduce vântul, de departe, de pe stânci

Drept răsplată pentru că l-am lăsat să doarmă-n părul meu

În ziua în care-a fost furtună de flori, de picaturi şi de lumină

În tot timpul ăsta e încă prima vară

Şi încă plouă prin mine.

Alb şi negru-s una

2011-05-30T00:59:00.000-07:00

Tu nu exişti

Eşti acuarela care se dizolvă zilnic

În care culorile se-ntrepătrund

La fel cum sângele meu îşi schimbă nuanţa

Amestecându-se cu florile otrăvite,

Cu florile înalte şi aspre

Care-mi cresc din tălpi până-n creştet

De când îţi tot desenez sufletul rupt din neguri

Mi s-a tocit vârful creionului

Degetele mi s-au înnegrit

Chipul mi s-a pierdut

Dincolo de oglinzile lăsate-n voia pânzelor

Dincolo de ferestrele-acoperite cu maci uscaţi

Dincolo de o mare pe care-am lăsat-o în urmă

Palmele-s înnodate cu vrajă doar în cercul rece

Tu visezi doar în cercul meu magic

Dezmierdând plete de piatră, mereu lungi

Uneori, când taci, te uit prin mine

Tu exişti doar în mâinile mele

Doar pentru că respiraţia mea

Încă sărută oglinzile-acoperite.

Copilul trestie

2011-05-24T23:00:00.000-07:00

Din cochilia moale-a palmelor mamei

Copilul trestie-şi înalţă fruntea către zări

Privind departe spre labirintul de piatră

Spuma culorilor se prelinge-n adâncuri

Zâmbetul se dizolvă printre anotimpuri

Paloarea-i sărută obrajii, pe rând

În vreme ce pământul se-adună-ntre umeri

În vreme ce dincolo de ochi se-adună ceaţa

În vreme ce soarele-şi ia rămas-bun

Cu mâinile-nroşite şi grele de zile

Un suflu rece, tăcut, spintecă cochilia

Un necunoscut alunecă-n marea amară.

Trecere

2011-05-16T05:25:00.000-07:00

Nu mai visez demult magia vreunui anotimp

Raza de-acum, ce-mi încălzeşte sângele-mpietrit

Dispare printre straturile-ntunecate-ale pământului

Nu-ţi pot privi zâmbetul

Pentru că-ţi întrezăresc orbitele golite

Nu-ţi simt degetele apropiindu-se

Pentru că-ţi văd inelul alunecând pe falange.

Îmi sprijin braţul pe-un adevăr întunecat

Pentru că mi-e singura călăuză

Prin labirinturi străjuite de năluci

Printre liane lungi, uscate

Prin nopţi pictate de visele pământenilor.

Ai mâinile prea calde ca să te pot simţi

Iar părul ţi-e prea viu pe umeri

Nu-ţi aud cântecul metalic al oaselor

Şi nu văd flori aspre ţâşnind din trupul tău.

Când va fi timpul, ochii-şi vor schimba forma

Înţelesul tăcerilor va fi dezvăluit

Îţi voi auzi din nou ecoul paşilor.

Rece

2011-05-12T00:42:00.000-07:00

Pietrele negre se-afundă

În cochilia tălpilor

Grele de călătorii

Golite-n faţa unei alte mări

Păşind în prima vară

A primului an

Dintr-o ultimă viaţă

Între braţele reci de argint

Şi ţărmul întunecat

Stă vântul înfăşurat strâns pe trup

Şerpii-i şoptesc - “hai, încă puţin”

Zâmbind ademenitor

Dincolo de oglinzile verzi

Ne privim pentru prima dată

Necunoscuta-ndepărtată

Îmi simte apoi gustul pielii

În timp ce valul risipit

Îmi moare pe glezne.

Privind

2011-05-09T22:41:00.000-07:00

Parfumul unei trecătoare agresează câteodată mirosul ploii

Lemnul e sfârtecat undeva într-un colţ de-un muncitor indiferent

Glasul preoţilor se pierde alunecând pe lângă ureche

Ferestrele sparte ale casei uitate privesc oarbe

Din spatele coloanelor mişcătoare de iederă

Timpul descuamează alene pielea tare-a zidurilor

Singur, liliacul sfidează toamna rătăcită prin oraş.

...

2011-05-04T12:14:00.000-07:00

La capătul ploii

Tăcerea-şi întinde

Trupul plin

Printre castani.

Pe marginea ochilor

Fire de lumină

Împing somnul

În palma-ntredeschisă.

Dincolo de ţărm

Sângele alb al mării

Se lipeşte

De stânci solitare.

În spatele frunţii

Otrava

Dezmiardă cald

Rădăcinile sufletului.

...

2011-05-03T04:57:00.000-07:00

Ţipăt de spectre

Naufragiate

În jocul mlădios

Al lumii putrede

Răzbate

Din pântecul fumuriu

Al abisului.

Îndepărtate cântece

Vestesc

Moartea nuferilor

Îmbrăţişaţi

De şerpi bătrâni

Unduind nevăzuţi

Prin ceaţă.

Moarte matinală

2011-02-17T04:25:00.000-08:00

M-ai izbit cu tâmpla de-un capăt al somnului

Aruncându-mă prin întuneric

Tocmai când, zgâriind uşor stratul subţire de gheaţă,

Aşternut pe ochii uimiţi ai păsărilor

Unghiile se scufundau în sângele cald.

Am căzut prin tine lăsând în urmă dâre stacojii

Urmărită de privirea lor goală

Cu gheare minuscule prinse-n păr, de umeri şi pe degete

Printre aripi înnebunite, lovind ziduri invizibile

Printre ţipete gâtuite de-o spaimă necunoscută.

Pe haina albă-a pământului, trupul meu prăbuşit

A cerşit iertare printre cadavrele înaripate şi oarbe

Răsfirate fără voie-n dimineaţa fără culori şi glasuri

În care soarele şi-a plecat fruntea şi pleoapele

Acoperindu-şi tăcut paşii cu nori încercănaţi.

Când plouă în Februarie

2011-02-14T04:40:00.000-08:00

N-ai sărutat marea, în lunga ta plimbare hibernală de-a lungul braţului ei nesfârşit

“E prea rece”, mi-ai spus, c-un zâmbet pe care ţi l-am simţit de peste timp

Suntem două gânduri rătăcite, zărindu-se mereu de la distanţă

Între noi se-aştern oamenii, visul, încrâncenarea, oboseala, teama

Şi uşile înalte, în faţa cărora pumnii se odihnesc uneori, însângeraţi

Tu zbori c-o singură aripă uriaşă, mai puternică decât cele agăţate de umerii mei

Acoperite cu noroi greu, închegat din lume şi lipit cu lacrimi vechi

Ai vrut să-mi dăruieşti o fărâmă din liniştea nopţilor lungi

Dar somnul de piatră ne-a ucis o vreme pe-amândoi şi ne-a pierdut prin el

Aşa ne-a găsit dimineaţa, cu sufletele lipite strâns unul de altul

Cu trupuri despărţite de ape şi buze-nvineţite de strigăte fără sfârşit

Am blestemat lumina ce ne-a coborât pe pleoape şi le-a frânt în două

Tu ai mers în continuare cu visul de-o mână, cu ploaia-n cealaltă

Iar pe mine m-ai aşezat pe-un colţ ascuns al tâmplei tale stângi

Am rugat zadarnic noaptea să-mi mai dea un inutil răgaz

Apoi m-am strecurat încă odată printre gratiile ruginite

Şi te-am privit cu mâinile dincolo de marea gri.

...

2011-02-11T01:24:00.000-08:00

Treptele tăcerii mele

Se-nfăşoară-n jurul timpului

Coborând adânc

Tot mai adânc

Prin trupul pământului

Prin cerurile de jos

Străbătând întunericul.

La capăt

Inevitabilul viol solar

Va sfâşia noaptea

Cu colţi aurii.

De-abia născuţi

Zorii vor creşte

Pe frunţile noastre.

Camera cu scrieri

2011-02-04T01:09:00.000-08:00

N-am aflat inca secretul incaperii cu usi rotunjite la colturi. Asta este, de fapt, unul dintre lucrurile care-mi plac cel mai mult. Faptul ca nu l-am descifrat. Inseamna ca are farmec. Inseamna ca atmosfera are o poveste. Sau mai multe. O multime de urme adunate pe podeaua de lemn. Pe manerele scaunelor, care-si tot schimba culoarea. Pe acei pereti, pe suprafata carora s-au perindat de fiecare data alti si alti ochi.

Ea intregeste, intr-un fel, locul. Seara trecuta o priveam zambind si-am fost tentata sa-i spun ce mult imi placuse contrastul dintre noaptea inghetata de-afara si cerceii cu cirese din urechile ei. Si calmul albastru al privirilor. Felul in care o auzeam uneori incercand sa domoleasca copiii galagiosi si nerabdatori. Si tonul serios, extrem de convingator, cu care imi spusese: “In noaptea asta o sa vina primavara”.
Mai stii? Poate a si venit, dar se lasa inca asteptata pe sub zapada. A avut drum lung de strabatut, pe sub pamant. Cred ca inca-si tine capul acoperit. Dar o simt. Este acolo. Si aproape ca intotdeauna, va avea o aparitie brusca, exploziva, dezlantuita.

In vara tarzie de septembrie am privit pentru prima data, cu aceeasi incantare, usile rotunjite. Eram Alice, gata sa pasesc dincolo de ele, acolo unde se intindeau, pesemne, tinuturi necunoscute, la care ma tot gandisem si unde nu stiam daca aveam s-ajung vreodata. Inca nu stiu. Si inca ma poticnesc, aproape la fiecare pas. Ma-mpiedic in aripi. Ma pierd printre idei care ma cutreiera de la un capat la celalalt, intr-o miscare continua, lipsita de armonie, pe care-ncerc s-o transform intr-un dans.

Pe aceeasi fereastra privesc acoperisul acoperit de zapada al casei de-alaturi. Ii urmaresc conturul. Ii vad pleoapele sub care se-ntind gene uriase, ascutite, inchise in cristale ondulate, lungi, care ma duc cu gandul la clapele deformate, monocolore, ale unui pian straniu. Si-n timp ce le-admir, picioarele-mi devin si mai nesigure sub stratul tare, inghetat. Pe masura ce trec orele si noaptea inainteaza, tacerea strazilor e mai adanca, mai aspra. Trecatorii, din ce in ce mai rari si mai grabiti, prelungesc senzatia de pustiu si de somn.

Inauntru, o alta tacere este accentuata de pasii apasati ai ceasului. Si de cateva voci care citesc, din cand in cand. Una singura mi-e cunoscuta. Una care ma poarta “in fiecare zi, putin mai departe”. Spre mine, cea nedezvaluita. Cea care-si ascunde obrazul sub cateva suvite. Sau se-acopera cu straturi groase de teama si-ndoiala.

Gandurile-si iau zborul tot de pe genunchi. Se-ndeamna unul pe altul, apoi se inalta usor in varful picioarelor si se-arunca-n spatiul strajuit de zidurile albe. Se rotesc in zbor, patrund prin urechi si cateva dintre ele aluneca pe valurile sufletului pastel. Uneori e greu sa le prind din urma, sa le stapanesc, sa le-adun laolalta. S-au obisnuit sa fie libere. Desi le-nteleg libertatea, nu ma pot abtine sa nu le fac uneori prizoniere intre pagini. Este, poate, cea mai frumoasa forma de captivitate.

Fularul e impregnat de iarna. Cand il desprind, mirosul ei se-nclesteaza pentru cateva clipe cu caldura, apoi se risipeste prin incapere. Cuvintele incep sa se risipeasca pe hartie. Uneori degetele alearga. Sau se odihnesc. Sau devin nostalgice zarind, pe unul dintre ele, urma lasata de creionul scrierilor copilariei. Este o urma calauzitoare, care n-a ramas doar pe deget. M-a purtat prin tot felul de locuri. In cele din urma, m-a adus acolo unde trebuia. In locul unde oprim din cand in cand timpul. Unde invatam sa calatorim prin noi.
S-avem emotii. Sa-nchidem ochii unei lumi si sa-i deschidem catre cealalta.

Dincolo

2011-01-30T23:45:00.000-08:00

Ascult tacerea iernii din spatele ferestrelor mari, aşezata pe calorifer.

Imi place sa stau acolo. Pentru că e cald, desigur.
Pentru ca uneori m-ascund dupa faldurile-ntunecate ale draperiei. Si am senzatia ca nici n-o sa ma simti. Nu mi se-aude respiratia, nici o miscare nu tulbura linistea. Doar gandurile ratacesc departe-departe.

Dincolo de fereastra, plopii gratiosi privesc bradul ratacit printre zidurile cenusii.
Cu totii se-ntorc spre mine intrebandu-se. Intrebandu-ma.
“Ai cumva vreun strop de verde pentru noi?”
Umerii mi se-nalta neputinciosi, apoi coboara.
“Mi-as fi dorit sa pot face ceva pentru voi. Trebuie sa va fie frig. Din pacate nu-s Prima Vara. Nu-s nici macar cea de-a doua”.

Unul dintre plopi se leagana, impingandu-i si pe ceilalti.
“Nu trebuie decat sa zambesti Timpului pentru noi. Se va imbuna si va trece mai repede. Si mai lin. Nici n-o sa stii cand tatal nostru, Soarele, ne va darui o haina noua. Curand ii vom descheia nasturii de lemn si din ei, o sa vezi, vor aparea flori. Pe urma o sa fie usor. Stiu ca-ti plac culorile. Iti promit ca daca gasesti zambetul potrivit, o sa le strangem pe toate si-o sa le amestecam intr-una dintre esarfele agatate de gatul tau.”

“As face asta daca zambetul n-ar fi ferecat. Daca as putea vedea cheia. El o va putea deschide atunci cand ma va privi adanc, dincolo de ochi, dincolo de frunte, dincolo de haina care mi-a fost si mie daruita.

Atunci cand va simti pe bratele mele mirosul ierbii si-al pamantului bun, al frunzelor de tot felul. Al ploii care ma sfideaza mereu incalcindu-mi parul. Al pielii, atunci cand tatal vostru, Soarele, ma invaluie si ma face sa stralucesc chiar si-n intunericul adanc. Al noptii din priviri si-al stelelor de pe ceafa. Al resturilor de fructe de pe degete, al nisipului de sub unghii.

Pe buze-mi va rasfoi toate tacerile si va regasi in ele istorii al caror talc numai el il cunoaste, va auzi strigatele salbatice catarandu-se din adancuri pe norii ametiti ai sufletului.
Isi va aminti ca nu am vene albastre si ca mi se-mpletesc alge-n jurul gleznelor.
Va simti in mine chemarea padurilor si ma va vedea alergand printre voi, infasurata in suflul argintiu al zanelor, descifrand apoi tainele flacarilor aruncandu-se pe drumul fara de intoarcere spre cerul plin, indepartat. Imi va recunoaste taietura adanca de pe genunchiul drept si va regasi pe frunte urmele mainilor mele.

Astfel, toate semnele aruncate candva in labirint se vor aduna in fata lui si-l vor face sa priveasca ceea ce vocile ii soptisera bland prin vis. Ma voi lasa impletita, din pamant si din apa, din foc si din aer. Iar zambetul va fi eliberat”.

Copacii si-au intors chipurile spre orasul inghetat, pregatindu-se sa-ntampine somnul unei alte nopti, tulburata cand si cand de vocea mereu taioasa a vantului si de coltii lungi, sticlosi ai iernii. Rabdatori, au continuat sa-si astepte hoinarul tata.

...

2011-01-20T04:06:00.000-08:00

La marginea iubirii-ntunecate

Speranta agonizeaza

Cu brate resemnate

Lipite de solzii-aspri

Ai pamantului.

Povestile-s o limba moarta

In ochii goi

Ai victimelor austere.

Resemnati, zeii-si privesc chipul

Schimonosit

In oglinda sparta de vant.

Taina lui Apollo

2011-01-12T04:51:00.000-08:00

Pe fundul cutiei de lemn e intuneric si cald. Jumatate din chipul lui Apollo se innegureaza. Usor melancolic, se gandeste la cealalta jumatate, aflata sub cer, batuta de vanturi, undeva pe acoperisul unei cladiri vechi.

Stia, desigur, ca prea putini au aflat de existenta lui. Stia ca si mai putini isi ridica privirile grabite de pe varful pantofilor catre acoperisul unde-si avea salas.

Ii era dor de gatul prelung si alb purtand semnul sarutului sau innegrit. Asta se-ntampla mai ales vara.

Acum, locul ii fusese luat de un fular moale. Colorat. Acum nu-i mai simtea rasuflarea. Si nici gandurile nu i le mai putea auzi. Ii simtea doar degetele, de fiecare data cand ridica capacul cutiei. O vedea mai rar.

Isi amintea ziua-n care il trimisese in calatorie in vasta campie a unei altfel de palme. Atunci cand a zarit in adancitura gatului ei un cerc rece, inghetat, insemnat cu desene labirintice. Chipul necunoscutului l-a cercetat cu priviri patrunzatoare, i-a zambit discret si l-a asezat in buzunar. Se simtise stingher, il cuprinsese teama ca va fi pierdut.

“Nu te nelinisti, Apollo, o sa am grija de tine”, i-a soptit necunoscutul, cu o alta farama de zambet.

“Dar ea?”, il intreba ochiul mut al lui Apollo.

Atunci il asezase din nou in palma, isi apropiase vorbele de singura lui ureche si incepuse sa-i povesteasca. Si i-a tot spus, pret de cateva nopti. Istorii de demult, crampeie de vraja si versuri cantate. Au facut lungi plimbari prin toamna. In linistea odaii cu ferestre-acoperite ii dezvaluise taine si-i aratase taceri neasemuite. Aproape ca se obisnuise cu noptile vii si cu noua adancime rece din preajma. Aceea a ochilor necunoscutului.

De fapt, nu-l mai considera un necunoscut. Era o parte din ea. Il vazuse strecurandu-i-se prin piele, prin firele lungi-albastrui ce-i traversau bratele, prin colturile-ntredeschise ale gurii cand dormea, printre pleoapele plecate-n vis, urcand pe gleznele singuratice, alunecandu-i pe genunchi, dormindu-si somnul greu, in cele din urma, la umbra privirilor ei, cu fruntea adapostita sub degetele-ngalbenite de samburii unei rodii.

Se linistise.

Intoarcerea a fost surprinzatoare pentru amandoi. Pielea ei mirosea altfel. Ii simtea cresterea pletelor in varfurile care-l mangaiau cand si cand. I-a atins jumatatea de chip ganditoare si l-a intrebat fara cuvinte. Prizonier in cercul sau argintat, Apollo a privit-o neputincios si a ferecat taina ascultata de singura lui ureche.

In orasul acoperit cu fire de ceata, pe acoperisul unei cladiri vechi, jumatatea lui cea libera sta de vorba cu vantul si cu tacuta luna asteptand dezmierdarea soarelui pierdut prin timp.

O poveste

2011-01-07T10:51:00.000-08:00

Dincolo de ferestrele inalte
Somnul iernii se-adanceste

Sub pielea lemnoasa a copacilor
Tac ascunse culorile

Dincolo de vocea domoala
Se-ntinde siragul far' de sfarsit
Al povestilor neimpletite

Prin padurile ingreunate de ninsori
Se ratacesc gandurile sihastrilor

Departe, soarele-si pleaca fruntea argintie
In marea perna albastra a cerului

Cand iarna torcea

2010-12-27T04:45:00.000-08:00

Ti-am regasit privirea
Calatorind
Pentru a nu stiu cata oara,
Pe chipul brazdat de umbre
Al lunii.
In orasul murdar de oameni
Ne-am zambit tacut.
Imaginea fulgilor agatati de gene
Ti-a ridicat pentru o clipa
Colturile buzelor.
Am descifrat iar
Rosturile-uitate-ale zapezilor
In nemarginire.
Adancul palmei tale rasfirate
Salas cald
Pentru obrazul adormit.
Dincolo de gulerul intunecat al hainei
M-ai luat cu tine
Intr-un altfel de tinut.
Sunt zile-n care-mi arati
Si altele-n care ma lasi sa ghicesc.
Visez
Sa daruiesc cate-o felie de somn
Presarata cu boabe parfumate de cafea
Noptilor tale.
Zilelor,
Cate-o scriere neterminata.

Templu. Vineri. Randuri grabite

2010-12-07T03:35:00.000-08:00

Ma vei ierta pentru condeiul uitat
In buzunarul unei haine mai vechi
M-a prins toamna de maini
Si-am tot colindat impreuna-n ultima vreme
Prin templul ei.
Iar m-au vrajit culorile
Diminetile-nvaluite-n miros de fum
Magicianul acela fara sfarsit numit ceata
Cateva zambete stranse-n jurul canilor cu ceai
Amestecat cu parfum de rom
Si de visare.
O inima mare de turta dulce.
A mai fost si vantul
Inversunat, incercand sa-mi fure caciula
Si sa-mi incalceasca parul.
M-am strecurat prin tacerea ingerilor
M-am agatat de aripile lor
Si ne-am tot spus povesti.
Dar tu stii
Ma voi intoarce
De fiecare data
Cu pasi grabiti
Si cu bucati de hartie-ascunse prin geanta.

Dragostea lui Noiembrie

2010-11-18T03:11:00.000-08:00

In obisnuita-i tacere, luna privea turla albastra a bisericii
Tu, Noiembrie, erai nefiresc de cald
Iti uitasesi prin colorate paduri cutitele
Iti lepadasesi de pe umerii-ntunecati haina lunga
Si visai cu raze.
Poate tu nici nu stii, Noiembrie, dar te-ai indragostit
De emotie, ai pictat frunzele-n stacojiu

Si-n unele dimineti te-ai ascuns sub patura nesfarsita de ceata
Coplesit, te-ai investmantat apoi in verde

Stingher, ai mangaiat pamantul cu privirea
De partea cealalta ai zarit-o stand rabdatoare de vorba cu timpul
I te-ai alaturat in ziua-n care ai descoperit zambetul
Ai inceput apoi sa-i impletesti povesti
I-ai dezmierdat cu adieri usoare mainile
I-ai visat sarutul
Apoi
Ai iubit-o, Noiembrie.

Ce gust avea marul?

2010-11-08T23:53:00.000-08:00

Mainile pline de pamant
Vorbesc despre gustul vechi
Al tradarii.
Parfumul de galben auriu
De rosu calator prin nesfarsite nuante
Povestesc despre adiere
De Eva.
Licoarea racoroasa ascunsa-n coaja
Curge-a desfatare ascunsa.
E gustul in fata caruia
Ingerul isi pleaca tacut privirea
Isi scutura aripile
Si-si ia ramas-bun.
Umbre si lumina
Dulce si-amar
Se oglindesc in straiele-i prelungi.
E gust de om
Si de pacat.

Din taceri

2010-11-01T06:33:00.000-07:00

Intr-o amiaza uitata
Urechea ingerului
S-a lipit
De inima-ntunecata-a pamantului
Pe bratele-i prelungi si reci
Vantul a-nvatat sa scrie
Neintelese poeme ruginii
A scrijelit neindemanatic
Prea adanc
Pana cand
Insangerata,
Mana ingerului
A capatat aripi proprii.
De-atunci, stingher
Isi pleaca privirea
Si isi ascunde bratul zburator,
Adanc, in faldurile manecilor.

Intreaba-ma

2010-10-27T01:06:00.000-07:00

Gandurile noptii tale
Mi-au pictat dimineata cenusie
De dincolo,
Voi arunca in tine c-un zambet
Unul singur.
Nimeni nu va intelege
Voi fi demult plecata
Prin padurile fara sfarsit
Ale privirilor tale.
Se vor lasa induplecate zidurile
Bratele mele le vor indeparta
Pe rand.
Imi voi prinde degetele
In ghemul povestilor
Ascuns in buzunarul tau cald.
Pe urma
Intunericul va straluci.

Verde de octombrie tarziu

2010-10-26T22:41:00.000-07:00

Uneori...totusi...

2010-10-23T14:25:00.000-07:00

Oase de lebada

2010-10-19T12:31:00.000-07:00

Vei cobori din inserare
Sfasiind cele noua straturi de cer
Scuturandu-ti intunecarea corbilor
De pe brate.
Ma vei ridica din iarba-nghetata
Si-mi vei citi minciuna
Pe buzele palide
Ale serafimilor.
Vei sti atunci
C-am aruncat stele-n ochii soarelui
Ratacirea lui oarba
O vei zari in palmele-mi scanteietoare
Pe tamplele zbrobite
De privirea ta muta
Se va aseza frigul.
Imi vei culca neadormirea
Pe oase de lebada.
Acum doua secole
Mi-ai spus "noapte buna"
Te-ai strecurat in manunchiul de umbre
Si m-ai parasit in lumina.

Pustiu

2010-10-16T16:26:00.000-07:00

Ganduri incercanate

2010-10-16T05:31:00.000-07:00

Cararea ce duce spre fruntea ta
E strajuita de felinarele rosii
Siluete metalice, ochii ai noptii
Printre care ma pierd
Si cerul creste-n mine
Cu fiecare pas sovaielnic
Cu toate temerile transparente
Cu cioturi atarnand dureros
In urma trecutelor aripi.
Ma vei zari trecand
Prin acelasi oras cernit si zgomotos
Cu familii prozaice, fara de viata
Care privesc toamna ca pe-un dusman
Si care-s mai putrede
Decat cadavrul pur al unei frunze
Vezi, de-asta-n jur n-admir nimic
Imi caut linistea
In venele-mpietrite ale zidurilor
Si merg in cercuri desirate
Pe-oglinzile-nserate ale lacului uitat
Pictate cu matase verde si cu taine
Prin paduri cufundate-n somn adanc
Strecurandu-ma
Printre hidoasele vietati cu doua picioare.
Printre statuile aurii
Prin ani
In fiecare zi putin mai departe.
Ma-ndrept spre dincolo dintotdeauna
Cu degetele pline de cuvinte
Cu parul plin de vant
Cu tample zburatoare.
Si totul moare, doborat de-acelasi ucigas perfid
Da, Timpul care niciodata nu se strica
Care ne priveste indiferent
Ne-mbratiseaza mut
Si ne saruta tradator.
Uneori ma transform in adiere
Colind pe strazi uitate si prin piete
Zambesc adormitor pe genunchii stransi
Zambesc ramurilor
Pe care s-au ratacit uscate doua mere
Si-nchid ochii.
Razbate din fructe trecerea
Din mine razbat strigate muscate
Pe gene se preling stropi mari
Si stele-nghetate.
O sa tac
N-o sa-ti mai spun nimic
Si voi pleca iar
In dimineata-necata-n ceata.

Soapte

2010-10-11T05:01:00.000-07:00

Praf negru din petale sfaramate

Departe, pe bratele vantului

Lungi suvite-ncalcite

Calatorind prin nestiute zari

Tresarirea pleoapelor

La-ntalnirea cu degetele-nghetate

Bucati de tacere

Imprastiate-n pustiul cenusiu

Pastreaza-mi visele sub frunte

Innoada-mi nebunia ochilor

Transforma dorurile-n pasteluri

Si nu dezvalui tainele lunii.

Voi trece prin dimineata

Ca de-atatea ori,

Atenta sa nu sperii pasarile.

Ca de-atatea ori,

Ma voi ascunde printre neguri.

Imi vor impunge trupul

Tipetele toamnelor din mine.

De fiecare data,

Adierea mainilor tale.

Lasa-ma-ntr-un apus fara sfarsit

Intalneste-ma

Dincolo de ceturi.

Saudade

2010-10-06T03:33:00.000-07:00

Presara stropi de somn peste ruinele pierdute prin mine
Indeparteaza urmele prelungi
Lasate pe chip de palmele-aspre ale vantului
Mai spune-mi odata povestea
Priveste-ma pe treptele-nsingurate de piatra
Si-asculta zbaterea copacilor.
Nesfarsitele taceri imi insangereaza gandurile
Si-mi zgarie foile albe.
Spune-mi ca-ntunecarea zorilor e doar o iluzie
Ca nu ma voi indeparta cu maini inghetate
Si ca te voi regasi in odaia cu oglinzi uitate
O sa-mi auzi pasii
Si fosnetul cald al faldurilor lungi, purpurii.
Va fi sfarsitul celor o mie si una de plecari
C-un zambet resemnat, visul se va lasa sfasiat intre noi
Imi vor curge frunze din ochi
Uimita, ploaia mi se va-nfasura strans in par
Si va tresari plutind spre asteptata mangaiere.

Somnul soarelui

2010-10-04T03:11:00.000-07:00

Inca Septembrie...

2010-09-30T13:20:00.000-07:00

Am asternut cele o mie si una de intrebari pe frunze si le-am incredintat mesagerului nestatornic - vantul.
In fiecare noapte isi va intinde aripile cenusii si-ti va aseza cateva pe marginea ferestrei.
Pierdut in lumea ta, vei sterge, fara sa vrei, cu-o miscare molateca a bratului, nestiutele ravase.
Imprastiate pe pamant, vor porni prin necunoscut.
Cerneala va patrunde-n venele frunzelor si le va da o alta viata.
Iar eu nu voi descifra niciodata tainele.
Unele dintre ele mi se vor intoarce in palme, unde-si vor gasi salasul palid.
Vor ramane acolo impreuna cu toate toamnele.

Pictand cu intunericul

2010-09-25T16:21:00.000-07:00

Imi plang alge siroind pe tample
Apele nevazute-ale tacerilor
Se-ntind intre noi.
Sunt ucigasul tainic al noptilor mele
Imi vad pacatul reflectat in tine
Acele-nghetate ale-zambetelor
Imi imping umerii
Imi apasa nelinistitele pleoape
Imi insangereaza fruntea.
Ai alungat pasarile cu-o mana plutitoare
Si mi-ai tesut prelung vestmant de umbre.
Te-ai intrupat in mine
Inainte de timpul de-aici
Din miez de luna-nsingurata
Din oasele unduitoare-ale padurilor
Din ceata calatoare
Inlantuita-n jurul unui nor posomorat.
Te-ai strecurat alunecand pe ceafa adormita
Si-ai rupt peretii impaienjeniti ai visului.

Tulburare

2010-09-17T16:06:00.000-07:00

"In lunga incursiune asupra miturilor sfarsitului lumii am vrut sa scoatem in relief ca esential (...), nu este faptul insusi al sfarsitului ci certitudinea ca va avea loc un nou inceput"

M.E - Mit si realitate

In noaptea asta luna-i vrajitoare
Ma priveste cu ochi cetosi
De dincolo de falduri incercanate
De la marginea nebuniei
Si-n fata chipurilor devastate
De nesfarsita pierdere
De-o mare de incremenire
De-un gol cu coltii nevazuti
Ranjind pustiu a-nsingurare.
Si am cazut tot mai adanc
Am sfasiat un nor batran cu bratele
Trecand prin lumea de apoi.
Ca-ntotdeauna, noduri rosii
Mi-au strans pana la tine trupul
Plutindu-l pana-ntr-acel departe straveziu.
Si te-am zarit, prin ierburi innegrite.
Mi-ai ascuns zorii sub mantia neguroasa,
Mi-ai ranit pasii cu miez de stea,
Ai picurat otrava-apoi
Pe pleoape si sub unghii.
Mi-ai scris pe-un umar stihuri nestiute
Si mi-ai dat dor fara de tarmuri.
Am ratacit prin zari si prin uitari.
Am incercat sa-nghet timpul.
Si-am sangerat verde, fara de moarte
La umbra ochilor tai.
Pe undele miscatorului tau suflet.

Toamna verde?

2010-09-13T10:21:00.000-07:00

Din palmele-aspre-ale vantului aluneca, printre plete,
In palmele reci
Citesc in fosnetul ei cruzimea toamnei,
La fel cum citesc pe mainile femeilor cruzimea timpului.
Ne povestim despre iluzia iubirilor moarte.
Dialogul nostru mut vine din vremea-n care
Invatasem s-adun cioburile fiintei,
Incepeam sa m-afund in padurile desertului,
Iar tu-ti gaseai salasul in ochii mei.
Mi-a aratat pe frunte urma
Trecutelor culori
Si a plutirii.
Sovaitoare, venele-mi inverzite-au prins a se-mpleti
Pe ultimele clipe-ale trupului uscat.
Sub cerul greu de-atata incruntare
Nedumerirea suflului neasteptat.
"Doar sa te bucuri", i-am soptit.

Ratacire printre verde-albastru

2010-09-07T11:38:00.000-07:00

N-as putea trada verdele. Nu vreau sa-i rapesc focul din adancuri. De-asta nu i-as spune despre indoiala firava pe care-o traiesc de fiecare data cand cerul saruta crestele-acoperite cu padure deasa-deasa. Sau cand norii-mbratiseaza molcom, cu atingeri delicate, copacii.

In momentele astea privirea devine usor confuza. Ametesti. Si nu mai stii care-i granita. Sau daca exista una. Altfel de ceruri te duc departe. Pentru ca-s singurele adevarate. Senzatia e mereu aceeasi - iti vine sa-nchizi ochii si sa simti vantul pe fata.

Eu voi ramane verde. Precum clipele traite, povestite, planse, zambite, strigate, ascunse si-n cele din urma dureros marturisite.

Ma vei auzi uneori in fosnetul frunzelor. Eu iti voi zari silueta indepartandu-se pe-o campie intinsa, intunecata, cand soarele isi va lua ramas-buna inca odata in stilu-i inconfundabil. Vei incepe sa te-apropii atunci cand vei fi departe de tot.

On the road to nowhere

2010-09-01T11:42:00.001-07:00

E-asa de multa vreme de cand se tot tes in mine scrierile, c-am uitat inceputul. Prea multe culorile. Prea multe vorbele. Iar tacerile...Numai tu stii sa zambesti tacerilor mele. Esti acolo fara sa existi. Iar eu respir, desi razele mi-au apus undeva departe, dincolo de campuri pustii, intunecate.

M-a lovit fiecare oftat in noapte al clopotului vechi. Mi-ai ascultat tresarirea, nelinistea, si te-ai incruntat. Am simtit povestea inainte s-o aud. Asa cum te-am simtit inainte sa te privesc. Ti-am vazut plecarea in necunoscut. Si drumul lung.

In noaptea aia de vara, sub cerul ala tacut, a venit pentru prima data toamna. Au fost cateva frunze care-au sfidat marea de verde. Si adierea. Simtita din adancuri. Cu ochii inchisi si mainile frante pe genunchi, agatate-apoi de-o balustrada de lemn. Cu luna privind.

Tu si toamna. Legati in mine cu sapte noduri stranse cu degetele prelungi ale zanelor padurii. Am crezut ca focul verde este doar un alt vis. Dar intr-o alta noapte de vara chiar l-am zarit. O flacara ascunsa vag printre celelalte. Nimeni nu m-a crezut. Nici ochii nu m-au crezut.

Am regasit suflul primelor dimineti reci. Si vantul, cantecul dintotdeauna al toamnei. Care-mi aminteste. Ravaseste printre istorii de demult, printre file vechi. Ma face sa-mi fie dor sa-mi impletesc mainile in jurul unei cani cu ceai fierbinte.

O sa-ti marturisesc, in prag de toamna, ca ma tot gandesc la Mina ca la un personaj dintr-una din istoriile astea pierdute. Ca si tine, ea pare sa existe intr-o cu totul alta lume. Care nu prea are legatura cu ce se-ntampla aici si acum. Ca si focul, pare sa-si traiasca ultimele sclipiri. Cea din seara asta, se stinge acum...

...

2010-07-20T23:55:00.000-07:00

Uneori, trenul oprea in plina taiga, Elias deschidea usa vagonului, sarea in mijlocul nametilor si o ajuta sa coboare pe cea care il adusese in aceasta calatorie la capatul lumii. Se auzea scartaitul pasilor, suieratul locomotivei in departare...Apoi, linistea se decanta, o constelatie stralucea deasupra brazilor impovarati de zapada, suflul padurii adormite le patrundea sub vesminte, mana femeii in mana lui devenea unica sursa de viata in noaptea inghetata a universului.

In clipa aceea nu se gandea nici la frumusetea, nici la tineretea femeii. Nu i-a trecut prin cap niciun cuvant de multumire. A urmat o tacere, unduirea zapezii si privirea aceea, ce parea desenata in intuneric de zburatacirea neincetata a fulgilor de nea.

Avea sa inteleaga mai tarziu caracterul insolit al acelei frumuseti. Ii vor spune ceilalti, fie cu invidie, fie cu regret: un dar al cerului, prea generos pentru o tanara provinciala. Si se va simti incapabil sa explice ca, pentru el, frumoase erau si uratenia induiosatoare a incaltarilor scorojite pe care le purta ea in seara aceea, si muzica infundata a pasilor pe drumul inzapezit si mirosul de rasina al caii ferate in aerul inghetat...

Va avea toata viata impresia ca isi aduce aminte fiecare clipa petrecuta cu ea, fiecare colt de strada pe langa care treceau, fiecare acuarela a norilor de deasupra lor. Si totusi, in momentele in care moartea ii era cel mai aproape, deci in cele mai adevarate, doar secunda aceea ii va reveni in minte, cu durerea rabdatoare a iubirii sale: mirosul amar al zapezii, tacerea apusului si ochii aceia care l-au mentinut in picioare.

Cu ea...Anna ii strangea mana, incepeau sa mearga fara nicio tinta, desi nu era asa, pentru ca ea ii arata o Moscova pe care nu ar fi descoperit-o pe nicio harta. Vorbeau putin, fara nicio logica, se priveau prin perdeaua ninsorii, in tacere, ca dupa niste ani indelungati de despartire.

Ceea ce simtea el era atat de simplu incat nici nu incerca sa-i dea un nume. Ii era de ajuns sa paseasca alaturi de ea prin ninsoare, sa-i simta caldura mainii, apoi absenta acelei maini, mirosul inghetat al aerului, si sa vada, in autobuzul intarziat si aproape gol, rotocolul acela intunecat pe geamul dezghetat de suflarea Annei: se uita in rastimpuri prin el ca sa nu piarda statia de coborare, iar urma aceea usoara a respiratiei sale se acoperea repede cu cristale de chiciura. Cand coborau, avea impresia ca autobuzul acela lua in balabanelile lui o bucata foarte importanta din viata lor.

A.M - Iubirea omeneasca

...

2010-06-28T02:46:00.000-07:00

Pentru ca m-am cufundat in apele-ntunecate ale tacerilor
Si m-am pierdut printre tainele lor
Cuvintele s-au risipit
Pentru-a se regasi pe varful degetelor
Si pe margini de suflet.
Pentru ca focul arde mocnit
Si pietrele-mi vorbesc
In limba cea muta.
Pentru ca m-am innodat strans in cautari,
Si-nvataturile focului mi-au ars privirile.

Pentru ca nu mi-e straina nebunia visului
Imi culc tamplele pe nori
Si respir zbatere de pasari.
Pentru ca pasii-mi nu rup firele subtiri
Ce ma leaga si ma-ndeparteaza,
Pentru ca intunericul ma saruta cu stele
Iar imposibila-i frumusete
Imi curge prin venele-nverzite.

Pentru ca-ntinsele brate metalice
Au primit din loc in loc caldura talpilor goale
Tresarind intr-o singura noapte,
Intr-o singura clipa,
Intr-o mare sangerie,
Orizontul.
Pentru ca ma dor umerii
De greutatea trecutelor aripi.
Pentru ca voi pleca,
De fiecare data,
In vesnicia valurilor,
In durerea zilelor,
In oglinzile prafuite de timp.

p.s - iti multumesc, M.B.

Niste cuvinte

2010-06-14T00:46:00.000-07:00

De curand, cineva m-a-ntrebat care-s lucrurile care ne leaga, in afara de legatura evidenta dintre noi. Ce avem in comun, in ciuda caracterelor atat de diferite. Si-am inceput sa ma gandesc atunci de ce-mi place de tine. Pentru ca e-asa de important sa-ti placa cineva. Imi trec prin fata ochilor atatea imagini, atatea stari si-atatea povesti. Si am totusi regretul ca nu-s destule.

Imi place cum se strang copiii in jurul tau, cum se lipesc de tine si cum ii cuceresti imediat. Pentru ca vorbesti limba lor. Cum gusti din coca parfumata a cozonacului inainte de-a fi pus in cuptor. Relaxarea cu care conduci. Si linistea pe care-o inspiri de fiecare data cand vin furtuni.
Imi place la nebunie felul tau de-a povesti despre orice. Cand toata lumea din jur sta si te-asculta si rasul apare inevitabil, molipsitor.

Curajul. Nu stiu daca ti-am spus-o suficient de des, dar curajul tau in atatea si-atatea momente in care eu am fost slaba mi-a fost lectie, exemplu, prilej de admiratie. Felul in care ai mers mai departe, in care ai fost langa ceilalti si ai stiut sa fii acolo ca si cand ai fi fost cel mai bun prieten al tuturor.

Mi-as fi dorit sa-ti fi fost alaturi mai mult decat am facut-o.

Esti plina de culori. De caldura. Si de intelegere. Uneori. Alteori esti incapatanata pana-n panzele albe.

In ultima vreme am tot incercat sa-ti regasesc zambetul, dincolo de norii care s-au tot ingramadit. Mi-a placut cand mi-ai spus, de curand, ca tu n-ai facut niciodata ceva daca n-ai vrut cu adevarat. Ce mult inseamna asta..ce mult inseamna sa nu faci lucruri doar pentru ca "trebuie", sau doar asa...pentru ca vrem sa fim politicosi. Probabil ca atunci cand faci ceva ce simti intr-adevar, simte si celalalt. Si-i frumos asa.

Intr-o lume atat de iluzorie, plina de zambete false si de fiinte cu suflete de carton, reusesti sa fii tu. Pentru cei care te cunosc. Si asta-ti da farmecul acela aparte. Pe care l-am intalnit asa de rar.

Povestile pot continua. Si vor continua. N-am vrut sa fac un elogiu. Doar sa-ti daruiesc ceva. Cu o zi mai tarziu. Dar asta nu conteaza, nu? Ceea ce conteaza este c-ar fi o bucurie ca cei pe care-i iubim si care ne iubesc sa ne spuna uneori - "am vrut ca azi sa fie ziua ta".

Just like you said, it should be

2010-05-24T09:58:00.000-07:00

And so it is

2010-05-18T00:05:00.000-07:00

Draga Damien Rice,

Ne copleseau culorile in toamna-n care te-am descoperit. Mi s-au amestecat randurile cu vantul.

Varfurile degetelor mi-au fost atat de nerabdatoare, privirile-asa de cautatoare, iar sufletul...a cantat, a tipat, a zburat sus pe nori, prea sus pentru puterile mele. Acolo unde era cea mai adanca teama. Acolo de unde-am stiut ca ma voi prabusi.

N-a fost un gest sinucigas. Sunt inca vie. Prea vie ca sa nu mai simt chemarea salbatica a padurilor si-a apelor inghetate. Ochii mei povestesc ceva despre o liniste transparenta. Dincolo e-o mare nesfarsita si necunoscuta cu-ntunecate corabii calatorind spre tinuturi stranii.

Cu toate astea, timpul din care-ti scriu e cel al unei primaveri care te-arunca printre copaci infloriti, cu parfum de verde crud si de ploaie, cu promisiunea teilor plutind undeva-n apropiere. Mirosul bun de pamant. Si peste toate salcamii prin care deja si-a trecut palmele o nerverosimila toamna. Am momente-n care sunt prea usoara. Am senzatia ca-mi voi lua zborul cu-adevarat. Si altfel de momente in care cerul e prea greu iar prin vene-mi curge plumb.

Si-atunci mi-arunc pelerina-ntunecata peste umeri, imi las parul acoperit de gluga si ma pierd din nou. Printre stropi marunti, printre copaci, prin mine si prin timp. Il sfidez. Uneori ne oprim si ne privim unul pe altul incruntati. Imi cunoaste secretul. Foloseste de fiecare data teama pentru-a ma ingenunchea.

Cand a plecat, mi-a-ntins o mana. Si mi-a lipit o frunza palida pe suflet. Chiar daca-i departe si copacii-s nebuni, o parte din mine miroase-a toamna. Sunt fata fiecarui anotimp.

Si-s vie! Chiar daca o parte din mine nu pare-a fi pamanteana. Chiar daca uneori pasii nu mi se-aud iar gandurile mi-s mai asurzitoare decat vuietul unei mari furioase. Chiar daca uneori noaptea-mi cerne melancolii pe crestet.

...

2010-05-09T04:53:00.000-07:00

Orologiul

2010-05-09T04:29:00.000-07:00

C. Baudelaire
Chinezii vad ora in ochii pisicilor.
Intr-o zi un misionar, plimbandu-se printr-o mahala din Nanking, baga de seama ca-si uitase ceasornicul, si intreba cat era ceasul pe-un baietas. Strengarul cerescului Imperiu statu mai intai la indoiala; pe urma, razgandindu-se, raspunse: "Ma duc sa va spun".
Putin dupa aceea, se ivi din nou, in brate cu un cogeamite motan, privindu-l, cum se zice, in albul ochilor, spuse fara sovaire: "Nu e inca amiaza de-a binelea!" Ceea ce era adevarat.
Cat despre mine, daca ma plec spre frumoasa Felina, asa de potrivit numita, care in acelasi timp e cinstea sexului sau, mandria inimii si parfumul spiritului meu, fie ca e noapte, fie ca e ziua, in plina lumina ori in searbada umbra, in adancul ochilor sai adorabili vad intotdeauna deslusit ora, intotdeauna aceeasi, o ora vasta solemna, mare ca spatiul, fara impartiri in minute si secunde - o ora neclintita, care nu e insemnata pe orologii, si in acelasi timp domoala ca un suspin, repede ca o aruncatura de ochi.
Si daca vreun nepoftit ar veni sa ma tulbure cand privirea mi se odihneste pe acest delicios cadran, daca vreun Geniu necinstit si neingaduitor, un Demon al contratimpului, ar veni sa-mi spuna: "Ce privesti acolo cu atata grija? Ce cauti in ochii acestei fiinte? Vezi cumva ora, muritor risipitor si lenes?", i-as raspunde fara sovaire: "Da, vad ora; e Vesnicia!"

...

2010-05-06T22:57:00.000-07:00

In ceata de nisip iubita-i toata numai vis
Fruntea-i saruta genunchii arsi
Si timpul toarce stele.
Iubita-i vraja legata cu fir de luna
Pasii-i sunt grei de noapte,
Iar zambetul e mut si-adormitor.
Pe-ncheieturi bratari de vant tesute,
Pe degete povesti nescrise,
Iubita-aluneca dansand prin intuneric.

...

2010-05-04T01:31:00.000-07:00

A fost o dimineata a privirilor,
A tacerilor
In care-am cazut
Sufletul s-a ridicat atunci pe varfuri,
Palmele tale nu mi-au ridicat fruntea
Iar in departare,
Muntii-au zambit ingaduitori.
Zorii-au alunecat de pe creste
Si mi-au pus mantia grea pe umeri.
A fost dimineata-n care
Am dat o noua culoare viselor tale
Ai dat viata cuvintelor mele
Te-ai preschimbat in naluca mea
Si-am fost pentru-o clipa a ta neimbratisata.
Esti povestea mea neintamplata.
Te scriu si te rescriu din franturi
In zile-n care esti puf de ceata
Sau ploaie deasa printre felinare.
Si-n orele pustii, in orele tarzii
Deschid ochii, iti aud rasuflarea,
Iti simt incruntarea
Si gandurile-ti risipite-n mine.

...

2010-04-29T03:31:00.000-07:00

Cuvintele mi-au strapuns degetele
Au tasnit in noapte
Si-au intrupat silueta pierduta
Din praful inserarii.
Orasul...doar un pretext
Al nostalgiei pentru strazi pustii
Al dorului de-ntunecate felinare.
Sunt o-ntrebare
Cu mai multe raspunsuri
Si cu niciunul.
Griul e o scuza
Pentru vise
Si pentru culori.
Pedeapsa-i gandul
Oglindindu-se in mine
Doar amintirea-i adormita
Dincolo de fereastra inalta
Dincolo de ziduri imbatranite
Dincolo de tine.
Cu bratele-adunate
Din apele verzi ale somnului
De demult si dintotdeauna
Imi vei culege
Neintelesele soapte.

Tacere

2010-04-20T11:34:00.000-07:00

Never Grow Old

2010-04-08T05:29:00.000-07:00

Intr-una dintre diminetile astea mi-am indreptat privirea spre cer. Sus de tot, pe crucea din turla unei biserici, se-asezase un pescarus. Strigatul lui mi-a spus ca nu era vorba de alta pasare. Si cum isi flutura aripile albe acolo sus, in bataia soarelui, gandul mi-a fugit la Oscar.

In ultimele zile ma tot gandesc la el. Cum altfel? Cum ai putea sa nu-l iubesti pe Oscar? Mi-am dorit sa pot scrie despre el. Mi se pare aproape imposibil. Pentru ca sunt lucruri pe care trebuie doar sa le simti. Atat.
Si-apoi, “scrisul nu-i decat zambareala, ploconeala, impopotoneala etc. Minciuna frumoasa. Ceva pentru oameni mari, adica”.

E o poveste care nu prea incape-n cuvinte. Dincolo de cuvinte e doar trairea. Aia unica, puternica, singura care-i poate tine piept timpului si care-l poate opri rar, foarte rar, din goana lui nebuna. Si asta s-a-ntamplat acolo. Un amestec perfect de zambete si lacrimi, de bucurie si tristete coplesitoare. O clipa verde. Chiar daca Tanti Roz este o doamna atat de roz. Si chiar daca Peggy Blue este o Alba-ca-Zapada atat de albastra.

Dar oare tu, Oscar, ce culoare ai?

Nu-ti stiam povestea. I-am vazut titlul intr-o zi pe afisul de la teatru. Oana Pellea si Marius Manole. Si n-am mai avut nevoie de alte amanunte. M-am dus convinsa fiind c-o sa-mi placa pan’ la cer si-o palma mai sus. Si a fost mai mult decat atat. Am fost pe punctul de-a rade si de-a plange in acelasi timp. De data asta n-au mai fost doar personaje dintr-un spectacol de teatru. Au trecut dincolo. A fost real pentru c-a fost atat de uman.

Draga Oscar,

Eu sunt Mina, port in mine si cu mine verdele si de multe ori am tendinta sa-mi scriu numele fara majuscula. Atat m-am bucurat sa te cunosc ca mi-am pierdut toate cuvintele pe drum. Aveam de gand sa-ti astern o scrisoare lunga. Dar uite, nu pot sa fac altceva decat sa-ti multumesc.
Acum stiu ca ai o aripa roz si una albastra. Si ca te vor purta intr-un zbor lin si nesfarsit.
N-o sa-mi iau ramas-bun. Vreau sa te pastrez cat de aproape pot. Sa-mi amintesc.
C-am primit un dar. Chiar daca uneori nu stiu ce sa fac cu el. Chiar daca alteori uit. Si uit mai ales atunci cand sunt prea incrancenata, prea pierduta printre neguri, prea dramatica...

Voi pune langa verde povestea ta. Si le voi purta cu mine.

Albastru de primavara

2010-03-27T08:55:00.000-07:00

Jumatate

2010-02-08T04:05:00.000-08:00

"Long ago, in the Underground Realm…where there are no lies or pain, there lived a Princess who dreamt of the human world.
She dreamt of blue skies, the soft breeze and sunshine…
One day, eluding her keepers, the Princess escaped.
Once outside, the brightness blinded her and erased her memory…
She forgot who she was and where she came from. Her body suffered cold, sickness and pain. Eventually, she died.
Her father, the King, always knew that the Princess would return, perhaps in another body, in another place, at another time.
And he would wait for her, until he drew his last breath, until the world stopped turning…"

Te privesc uneori de pe marginea ferestrei si zambesc. Uneori amuzat. Alteori amar. Sau cu ingaduinta omului care le-a cam vazut pe toate. Cu toate astea ma regasesc surprins. Nu-mi dau seama cum reusesti s-aduni iar si iar aschiile, franturile desprinse. De fiecare data cand iti vad colturile gurii ridicandu-se inca odata. De fiecare data cand iti vad privirea aia pierduta si seaca sunt convins c-ai inteles. Desigur ca ma traverseaza asa...o unda de regret. Poate ca nu meritai. Dar tu stii mai bine decat oricine cum se-ntampla. Nu e vorba despre cat de buni sau de rai suntem. Valurile marii. Vin mereu, se retrag mereu. Musca. Inevitabil.

Tarmurile sunt aproape inepuizabile. Pe cand tu, mina..? Jumatate de nume, jumatate de suflet...ba chiar mai putin de jumatate. Esti ca un subiect de studiu...stii. N-o sa te superi ca spun asta. Si tu ai facut-o de-atatea ori. Si poate inca mai ai obiceiul sa privesti asa.
E un paradox. Iti cunosc atat de bine slabiciunea si cu toate astea e o parte in tine al naibii de puternica. E partea care iti deseneaza buzele intr-un zambet. Care-ti face ochii sa straluceasca. Care te face sa iubesti asa cum o faci. Sa speri. Sa daruiesti.

Ma-ntreb care-ti sunt limitele. Aproape ca nu-mi doresc sa aflu. Pentru tine. De fiecare data ai primit fiecare val ca pe-o lovitura de gratie
Ai un obicei atat de prost. Dramatizezi. Poate ca-ti place prea mult teatrul. Ca multi altii, poate ai tendinta sa te tot refugiezi. Numai tu ai visat cu ochii deschisi in fata picturii aleia cu Ofelia plutind fara suflare in apele verzi ale raului... Numai tu esti in stare sa lupti chiar si-atunci cand esti constienta ca-i o cauza pierduta. De fapt, iti plac cauzele pierdute. Pana-n ultima clipa. Si dincolo de ea.

As putea, desigur, sa-ti tot vorbesc despre lucruri pe care le stii deja. Le stii demult. Si tot nu-ntelegi. Sau nu vrei sa-ntelegi.

Jumatate de nume, trebuie sa faci ceva cu complicatul tau suflet. Da, iti place sa crezi ca parti din el ti-s inghetate. Stim amandoi ca-i o minciuna. Ca atata vreme cat vei respira, nu vei inceta sa fii ceea ce esti. Da, stiu si ca ti-ai fi dorit sa fii o altfel de poveste. Si chiar in clipa-n care vorbim, tu iar colinzi, iar te desprinzi, iar esti departe. Imi vine sa-ti scutur odata pentru totdeauna farama de nebunie, si visele verzi, si lacrimi..si tot. Si sa te fac sa nu te mai simti stinghera in lumea gri, printre oamenii gri si mici. Astia sunt. Punct.

Si virgula?

Nu, regret sa trebuie sa te dezamagesc din nou. Nu exista virgula. Exista doar aici si acum.

Nici nu stiu cand imi atrage atentia chipul tau. Atunci cand iti zaresc cate-o lacrima alergand spre barbie, sau cand ti-s ochii goi si muti. Ma-ntreb daca te voi pierde definitiv, intr-o zi, in multime, daca te vei dizolva. Si daca esti reala. Poate de-asta prefer sa te privesc doar, dincolo de ferestre. Asa, nu voi stii niciodata.

Les neiges d'antan

2010-01-26T00:55:00.000-08:00

Ultimele dimineti au strecurat in unghere mirosul de altadata al copilariei. Asa cum imi tot aminteam in ultima vreme. Zapada scartaind sub ghete. Mirosul de fum. Noian de ganduri si zambete strabate mirosul asta.

Fata-nrosita de ger, turturii aia imensi, pe care-i rontaiam pe furis, chiar si sania rosie. Stelele-nghetate pe ferestre. M-as fi putut pierde minute-n sir in desenele asternute de degete maiastre.

Toate-s acolo, readuse la viata de iarna din trecut, de iarna dintotdeauna. Numai ea cunoaste secretul sarutului imaculat, inghetat, incremenit in tacere.
Totul tace. Si totul se pleaca in fata ei. Nu prea mai au loc cuvintele. Uneori frumusetea-i e mortala. Cu toate astea, nu poti rezista chemarii.

Pentru ca-i o poveste. Si pentru ca-i atat de bine sa fugi un pic si sa colinzi prin povesti, ca-n cartile vechi si scorojite, poate cu cate-o pagina lipsa, cu aburi de ceai dansand deasupra unei cani mari, ascuns sub patura, cu parfumul cojilor de portocala raspandit prin camera, cu mintea hai-hui, inconjurat de senzatia de moale, de puf si de bine.

Demult de tot, in intunericul camerei, intr-un fotoliu statea ascunsa o pitica indragostita de povesti. O parte din ea a ramas acolo. Ii place mult sa se-ntoarca in clipa aia. Si-i e atat de dor de sclipirea din priviri. Si de marul copt de pe soba bunicii.

Uneori zapezile de altadata se-ntorc. Se-ntampla rar, desigur. Ca-ntotdeauna, cele mai pretioase si mai frumoase astfel de clipe sunt...doar cateva. Am putea spune ca-s verzi, dar am pasi pe-un alt taram.

Sunt zile-n care ti-am putut zambi, oras gri. Ai fost atins cu-o bagheta fermecata, ea si-a scuturat pletele si ti-a preschimbat straiele mohorate pentru-o vreme.

Ti-am zambit si m-am bucurat. M-ai facut sa uit de mine si sa-i revad pe Kay si Gerda. M-ai facut chiar sa-mi iau inima-n dinti si sa pasesc usor de tot pe oglinda-nghetata a lacului. Gandindu-ma in timpul asta la un pasaj dintr-o carte recent citita in care o ea frumoasa, nebuna si pierduta disparea pentru totdeauna sub apele inmarmurite de iarna.

Te-am visat mult. Mi-ai lipsit mult. Si-acum, cand in sfarsit ne-am revazut, imi vine sa m-ascund intre faldurile mantiei tale nesfarsite si sa te urmez, departe-departe...

Stiu. Voi deschide ochii la un moment dat si vei fi disparut iar, pentru cine stie cat timp.

Intunecare

2009-12-13T05:19:00.000-08:00

In adancul padurii, unde toamna se lasa-ncet sfasiata de suflul unei alte ierni. Unde ramurile copacilor sunt brate labirintice, nesfarsite, care acopera, care se prind intr-un ultim, nebun si chinuitor dans. Al iubirii si al mortii. Pasii se-afunda in patul de frunze. Culorile-s duse toate. Si cerul apasa greu. Taietura aspra a vantului pe obraz, patrunzand printre plete…

Uneori tipatul din suflet e-asurzitor, te copleseste si te doboara. Si nu mai vrei drept martor decat padurea, muntii-ascutiti, apele furioase..si-ncepi a visa un somn lung acoperit de frunze. Un somn fara vise. Si fara zbaterea dureroasa de aripi..

Cuvintele incearca s-ascunda tipatul. Privirile se pleaca la randul lor pentru-a pastra aceeasi taina. De-ar putea unghiile sa sfasie pieptul, ar elibera focul verde.

Si-atat. Nu mai stiu sa scriu. Sau, mai bine spus, nu mai stiu sa imbrac in cuvinte glasul interior.

Am pierdut firul povestii. N-as putea s-o scriu mai bine decat ma scrie ea pe mine.

O clipa. Un apus. O soapta.

2009-11-23T11:15:00.001-08:00

E cu-adevarat un tinut desprins dintr-o poveste. Una adevarata. La fel ca Bucovina. Dar altfel. Atat de frumos impletite toate ca-i musai sa vezi. Si sa iei cu tine totul. Sa sorbi cu nesat aerul. Sa privesti fara sa te saturi. Sa fii pe drum si sa simti nevoia sa te opresti mereu si sa stai sa cuprinzi zarea-ntreaga intr-o imposibila tentativa de-a lua cu tine-o particica, inca una, si-nca una...

Si cat de simplu era sa te bucuri acolo. Si cum totul respira un soi de..curatenie. Dusa-i toata-acea liniste. Dar imi amintesc.

Imi amintesc un moment, inainte de caderea serii, la Barsana. Scurta plimbare. Pe drum a-nceput sa ploua. Stropi marunti, desi si calzi. Si-am tot mers cu ploaia pe fata. Am urcat sus la biserica din deal. Acolo, cateva batrane uitate de timp. Nu doar din pricina varstei. Era..graiul venit de undeva de demult. Erau straiele. Asteptau preotul sa-nceapa slujba. M-am asezat intr-un colt si le-am ascultat c-un zambet mic-mic in coltul gurii. Aveau trupuri mici, chircite, devastate. Da, de El, Maria Sa, Timpul.

Care pentru mine s-a oprit in loc in seara aia. Cand privirile s-au ratacit de nebune si s-au desfatat cu dealuri, paduri, cu zarea, de-acolo, de sus, din biserica satului. N-as mai fi plecat. Da, a fost una din clipele verzi. Pentru ca, de fapt, verdele nu-i in primul rand o culoare. E o stare.

Acolo am vazut un apus...unic. Inchid ochii si-l revad. Cum o fasie, una singura, de soare, a poposit pentru cateva clipe pe-o culme. Si-a ramas acolo, aurie, ca-n miez de zi, aproape ca-i puteai simti caldura de departe. A mangaiat usor, s-a tot retras pana-a disparut cu totul..

Intre timp, ploaia se oprise.

Scrisoarea Mariei

2009-11-16T12:12:00.000-08:00

"Am trait trei zile stranii: plaja, marea. Pe toate drumurile au venit spre mine amintiri din alte timpuri. Nu numai imagini: glasuri, strigate si indelungate linisti de altadata. E ciudat, dar a trai inseamna a construi amintiri viitoare; chiar acum, in fata marii, imi construiesc cu minutiozitate amintiri pentru zilele care vin si care, uneori, imi vor aduce tristete si disperare.
Marea-i aici, furioasa si vesnica. Plansul meu de atunci, inutil. Inutile asteptarile mele pe plaja pustie, privind cu statornicie departarile verzi. Ai banuit si ai pictat oare aceasta amintire a mea sau ai pictat amintirea multor fiinte ca tine si ca mine?
Acum insa chipul tau mi se interpune: stai intre mare si mine. Ochii mei se intalnesc cu ai tai. Esti linistit si putin trist; ma privesti de parca ai cere ajutor".

E. S.

Sufletul Toamnei

2009-11-01T01:16:00.000-07:00

"Si s-asculti pustiul...ce melancolie"

2009-10-12T12:14:00.000-07:00

Astazi de-abia ti-am simtit prezenta, ti-am auzit pasii sovaielnici pe alocuri, glasul grav, adanc, miresmele pe care numai tu stii sa le amesteci in asa fel incat sa nu semene , frunzele-aurii pictate-apoi de ploaie intr-alta nuanta.

Iar in seara aceea ti-ai dezvaluit obrazul cel bland si m-ai insotit pe dealuri molcome sarutate de-un apus..ca-ntr-o poveste. Iar vantul nebunul ti-a venit in intampinare si s-a prins in jocul tau de frumoasa trista . Nu-mi dau seama nici acum ce-mi place mai mult. Sa scriu despre tine sau sa te traiesc iar si iar.

Lumina cu care-nvalui padurea e singura in fata careia ma pierd. Iar chipul tau - amestec de zambete si melancolii salbatice, de lacrimi si de caldura – o sa-l iubesc pana cand cuvintele toate vor seca. Si-atunci iti vei sadi vraja intr-alte si alte suflete.

Doi castani uriasi inca vegheaza casa veche cu ziduri scorojite de timp si de tine. Treptele de piatra trebuie sa fie acum inecate-n frunze. Ma-ntreb daca lemnul miroase la fel. Poate pentru ca mi-a aparut in vis noaptea trecuta. Cu incaperile ei inalte. La fereastra era copacul auriu in lumina unui felinar. Esti atat de prezenta acolo. Pentru ca-i plina de trecut.

Sunt locuri care, indiferent de anotimp, vor fi impregnate mereu de parfumul tau . Si cu oamenii se-ntampla la fel. Chiar de duc dorul zapezilor, chiar daca marea-si face carare printre degetele mele, chiar daca nebunia copacilor de-abia infloriti ma face sa plutesc…tot a toamna o sa miros. Esti in mine. Si tot tu presari si cuvintele, si simtirea, la fel cum raspandesti frunzele si te rotesti intr-un ametitor vals al culorilor...

Cu toamna pe dealuri

2009-10-12T11:34:00.000-07:00

Printre ruine arse. De soare. De timp. Si de verde

2009-10-08T12:26:00.001-07:00

Cu ochii mariti de uimire, c-un obraz pierdut printre plete, asculta pierduta-n zari povestea.

"A existat candva o domnita din timpuri de demult...de fapt, n-a existat decat una singura..."

Cateva clipe doar tacerea asurzitoare.
Apoi vocea ezitanta:

"Si ce s-a-ntamplat cu ea?" Cealalta voce - adanca, grea de ganduri, involburata de vant, rosti:

"A plecat...intr-un taram verde..."

Da, a plecat, si tot pleaca. Cauta. Sau poate doar fuge. De lume. Si de ea. Si de umbre. Departe. Printre ruine napadite de-aceeasi obsedanta culoare.

Floare de lotus la poalele vechii cetati

2009-09-29T10:27:00.000-07:00

Mi-a ramas intiparita, din nou, acea senzatie incredibila de liniste descoperita-n plina zi.
Simplu de tot. Incredibil. Am fugit asa departe de oras, departe-n munti, ca sa regasesc frumusetea uitata a simplitatii.
E-un dor ce ma-nsoteste tot timpul.

Dincolo de paduri, ascuns intre munti...

2009-09-29T09:57:00.000-07:00

Un alt loc plin de povesti.
Pictat in atatea culori
Cu verdele tinandu-le pe toate sub mantia-i nesfarsita
Cu liniste adanca noaptea
Cu cer adevarat, innebunit de-atatea stele...
Cu case albe, curate si cuminti.

Candva un castel...

2009-09-28T11:12:00.000-07:00

Castelul Contelui L.

2009-09-28T10:24:00.000-07:00

Undeva in Transilvania. Unul dintre locurile unde doream sa-mi asez pasii. Vechi. Piatra. Istorii de demult. Tocmai ceea ce iubesc - "de demult". Nu seamana chiar cu un castel. Dar piatra-i devorata de timp. Iar treptele scartaie. Si e suficient. Este altfel. Un sat adormit intr-o amiaza de vara. Lazarea.