O dimineaţă

Pentru tine, dragul meu, ca să-ţi aminteşti. Că sub marea albă pe care-o zăreşti acum de sus, din spatele ferestrelor, se-ascund culorile. Şi că primăvara, deşi pare îndepărtată azi, o s-apară. Şi va mirosi a verde.

Poate pentru că iarna a devenit mult prea sălbatică. Poate pentru că m-a muşcat prea tare de obraji. Şi nu m-a lăsat să-i mângâi haina albă. Poate de-asta nici eu nu i-am mai zâmbit ca altă dată.

În schimb, am fugit în amintirea unei dimineţi colorate. O dimineaţă numai a mea.
Cu ploaie, cu fântâni, printre zidurile care îmi plac atât şi pe care le-am tot văzut prin vise.
Cu o cafea, departe de casă, privind stropii cum se-aşază pe străzi, şi pe umerii oamenilor care nu prea se grăbeau. Şi care nu prea se-ncruntau.
M-am pierdut doar în culori şi imagini. N-am mai visat. Am tot privit.
Cu ploaia de-o mână, cu bucuria de cealaltă.
Oraşul şi-a deschis porţile şi m-a călăuzit printr-un trecut prezent în fiecare zid, la fiecare colţ, în stratul gros de muşchi aşternut peste piatra îngăduită de timp.

O altfel de lagună

Ploua pe ziduri

Şi pe gândurile mele

Cu verde

Din ape

De sub aripa lebedei rătăcite

Răsăreau zorile.

Li se spunea "oameni"

Voi, siluete-alunecând greoi     

Pe coridoare fără sfârşit

Braţe-alungite inutil

Către un mâine identic

Sau inexistent

Prin hăţişul unui altfel de spital

Voi, cei care putreziţi în fiecare zi,

Cu zâmbetul pe buze

Voi, cu privirea dizolvată

În mizeria dorinţelor

Secaţi de culori

Orbi alergând spre-acelaşi zid

Pe care-apoi vă-mprăştiaţi

Sânge diluat, oase golite

Vă găsesc pretutindeni

Vă dau, la schimb,

Un alt zâmbet mincinos

Şi-mi golesc în faţa voastră

Buzunarele pline cu dispreţ

Nu mai ştiu cum să vă numesc

Nu sunteţi nici măcar

Nişte morţi reuşiţi

Voi continua să vă privesc

De pe margine, ca-ntotdeauna

Dezintegrarea, zbaterea

Cu bascul meu inundat de flori

Aşezat pe-o ureche sau pe amândouă

Aproape de lemn, de piatră,

Din camera culorilor, din camera iubirii

La mii de ani distanţă de voi.

Sus

Dincolo

Unde soarele se vede altfel

Unde îţi voi da să muşti dintr-o felie de lună

Unde cuvintele au chip

Departe

Unde aripile nu ne mai pot ajuta

Unde ne dezbrăcăm de haina trupului

Şi redevenim noi.

File de Noiembrie

Tăcerile se strâng în jurul frunzei

Începe plutirea spre ţinutul de jos

În singurătatea pereţilor albi se desenează migrene

Din când în când îmi privesc degetele stând pe gânduri

Sprijinite de silueta creionului

Îmi aşez paşii în urma vorbelor tale.

Serile curg prea greu în staţiile de metrou

Chipurile lor îmbătrânesc, în fiecare secundă

Alerg spre copacii transformaţi în praf colorat

Şi trag aer în piept până începe să mă doară

Îmi înmoi vârful pantofilor în acoperişul toamnei

Când traversez parcul în goană

Când n-am timp să mestec dimineaţa pe-ndelete

Îmi zâmbesc mie şi-mi promit

Că n-o să mă pierd.

Pe ape

În barca legată cu funia vântului o să-mi pun gândurile, întristările

O să le-ndes pe toate una-ntr-alta, aşa încât se vor strânge până la sfărâmare

De teamă să nu le las singure, se vor agăţa de mine cu mâini, braţe şi suflet

Mă vor zgâria, vor striga cu glasul lor de neauzit, îşi vor încerca puterile toate

Dincolo de fereastra arborilor, mă vei privi şi-mi vei da tăcere.

Mă voi desprinde din îmbrăţişarea lor şi le voi da drumul pe apă

O vreme, barca va tot pluti, vegheată de nori

Pe urmă, furtuna o va lua în stăpânire mestecând-o cu colţi împietriţi

Bucăţi de lemn, amestecate cu negură, se vor prelinge pe trupul ei fără contur

De fiecare dată când plouă, din cer mai curg bucăţi din mine

Uneori mă las dezvelită-n faţa lor, îmi înalţ bărbia, îmi strâng pleoapele

Aştept să-mi pătrundă prin piele, să-mi cânte iar prin vene

“Să nu fugi de tine,

Să nu te prefaci în nisip

Vântul o să bată

Şi te va purta

Te va dezmierda

Prin anotimpuri

Printre alte timpuri

Să nu te trădezi

Nu-nceta să crezi.”

Primiţi cu toamna?

Îmi pierd cuvintele pe drum. Pentru că am braţele pline cu struguri. De toate culorile. Gusturile-s amestecate. La fel ca toamna asta care s-a tot amestecat cu-atâta vară. Cu apusuri tăcute şi pline. Cu pisici pe care le admir de departe şi cărora le fur cu greu o mângâiere. Cu salcia care-şi întinde braţele uscate, pline de păsări, spre cer.

Mi-e frică de vântul care va răvăşi bradul, cei trei plopi şi nucul din faţa ferestrelor. Dar mi-e dor de frunze colorate, înmuiate de câţiva stropi. Nu foarte reci.

Îţi promit că toamna asta va fi altfel. O să ai tâmplele calde. O să-ţi presar pe ele tăcere şi zâmbete. Îţi voi umple cămările sufletului cu miere. Ne vor înconjura tot felul de miresme. Care se vor transforma într-una singură. Pe care doar noi o putem simţi. Pentru că noi am inventat-o.

Nu mai ştiu să scriu sfârşituri. Pentru că totul s-a transformat într-un început perpetuu. Şi-i mai frumos aşa.