Darul reginei argintate de timp

Batrana doamna isi apropie mainile tremuratoare de cufarul ascuns undeva prin vremuri, unde viata de-odinioara isi doarme tacutul somn.
"Hai, deschide-l" ii sopteste o voce.
"Nu, nu pot..nu pot.."
C-un gest intretaiat ridica capacul. Umbra frumusetii de altadata se iveste sub forma unei lungi rochii cu maneci largi in faldurile careia se-acund parfumuri, culori si zbateri, alte ceruri si atatea povesti.
Privirile aluneca stinse. Pe trupul ingenuncheat de timp vestmantul se prelinge incet.

Chipul se face nevazut in intuneric. Maini aplaudand frenetic ma duc inapoi in realitate. Si-o privesc din nou. Chipul, trasaturile adancite, urma unor lacrimi staruind inca..chiar si cand cortina a cazut deja. Si oboseala...
De fiecare data daruind, devine tot mai obosita. Cate-o farama din ea, de fiecare data mai mult, si poate de fiecare data altfel.
Dar, Doamne cat este de obosita! Si se retrage schiopatand usor..si-i atata gratie si-atata eleganta in mersul asta chinuit, in parul scurt argintat si atata emotie pe chipul ravasit de timpul hain...

Multumesc, doamna, pentru cele cateva ore pline de suflet, de viata. Multumesc pentru ca la finalul unei povesti dureroase n-am putut face altceva decat sa zambesc. Si sa mai adaug o pana.