vineri, noiembrie 23, 2012

Sălbatic Noiembrie


De toamnă…şi-atât. Vârful ghetelor spulberă frunze. In oraşul fără râu, cu încrâncenare servită zilnic pe pâine la micul-dejun, timpul îşi vede de drum.

Prin parc, aceeaşi bătrână înaltă, slabă, cu obraji topiţi, îşi plimbă acelaşi câine negru, cu botul strâns.

Pe cap îmi cresc flori şi buzunarele-mi miros a iarbă şi a piele netedă de castană.

In cuibul poveştilor e cald, pe ceafă alunecă dâre de ghimbir şi mandarină, toate se-adună şi toate îşi caută locul pentru a asista, dincolo de ferestre, la piesa iernii, în două, sau trei, sau poate patru acte.









marți, octombrie 30, 2012

Sfârşit de Octombrie. Epistolă brumărie


Toamna noastră a-nceput ca-n vremea copilăriei – în Septembrie, care mi-agaţă-n păr, în fiecare an, câte-o şuviţă de culoarea ierbii.

Plimbările au fost tăcute, colorate, amestecate cu multe zâmbete, cu priviri, îmbrăţişări, stropi de ploaie, răcoare mult-aşteptată, cu linişte, cu tine, cu mine, cu soarele blând, cu nori desenaţi în fiecare zi altfel, cu oameni cântând, cu dulciuri, poveşti vechi de tot, cu trecut, flori, iarbă proaspătă amestecată cu frunze uscate.

Cu castane coapte la colţ de stradă. Cu case mici înşirate pe-o uliţă presărată cu aur.

Cu doi călători păşind într-o casă-nvelită-n tăcere, cu vedere la râu, lăsând un gând de amiază în marea carte a amintirilor. Ştii deja că va rămâne una dintre casele sufletului meu. Casa de la ora 14. Casa poeziei.

Magazinul cu instrumente muzicale. Scaunul umplut cu acorduri. Fuga nebună prin ploaie dupa cutia fermecată.

Îţi ascund frunza asta cu amintiri în cutia rotundă s-o găseşti înainte de somn. Ca să visezi un cântec fără note, tatonat de nişte degete neştiutoare.



Rumeguş îmbrăţişat de Loona şi de Soare




miercuri, octombrie 17, 2012

joi, septembrie 13, 2012

Fata lui Septembrie



Toamna tresare prin somn. M-a tot auzit strigând-o. Bate la poartă. O primesc cu braţele desfăcute şi cu tălpile pregătite de plecare.

Printre pleoapele ei întredeschise s-au scurs dimineţile corpurilor luate prin surprindere de-aşa neaşteptată adiere.

Ai uitat fereastra deschisă. Te-am dojenit cu zâmbetul pe buze. Ţi-am tras pătura peste umeri să dormi mai departe. E-atâta tihnă-n somnul tău încât uit că m-am trezit. Mă trag de mâini păsările şi mă-mping afară, pe sub copaci.

Îmi adun rochia şi mă grăbesc spre Septembrie. Nu alerg. Mă mişc în ritmul molcom dar nu monoton al toamnei. Privesc aceleaşi clădiri, îmbrăcate într-o altfel de haină de lumina de-acum.

Cafeaua stă bine în ceaşca-pepene, cu farfurie-portocală, cum bine îi este şi eşarfei verzi înfăşurate în jurul gâtului, călătorind cu vârfurile-jos, pe spate. Un sac de somn s-a strâns în timpul verii.

Călătoria îşi aşteaptă începutul. Ne ţine de mână pe fiecare şi ne zâmbeşte. Noi nu facem altceva decât s-o urmăm.

marți, iulie 03, 2012

Pe cărarea culorilor





Obrazul meu mai zăboveşte puţin. Undeva de-a lungul braţului tău. Camera toată e invadată de mirosul dimineţii. Şi-al somnului.

E un miros mai puternic chiar decât cel al cafelei spre care mă îndrept împleticindu-mă, ca printr-un strat de perne, sau de nori, sau de ceva care-aduce a moale.

Visele noastre sunt invadate de primele ore-ale soarelui şi-şi zâmbesc unele altora într-un fel numai de ele ştiut. Preţ de câteva minute timpul aşteaptă cuminte ghemuindu-se-ntr-un colţ.

Adormi lângă respiraţia mea. Mă trezesc în preajma somnului tău, care te-nfăşoară strâns şi te poartă prin alte poveşti, prin alte lumi.

Răsucirea-i măsura paşilor prin vis. Te urmez afundându-mi fruntea-n ceafa ta. Mă simţi şi colţurile buzelor încep să zboare-ncet.

Din borcanul cu rămăşiţele toamnei se scurge mierea, îndulcindu-ne la nesfârşit restul anotimpurilor.





duminică, iunie 24, 2012

Sânziene


Baschetii alunecă pe dale

Acoperite cu flori uscate

Cu ploaie de-abia aşternută.

Gândul se duce peste câteva luni

Când alte oglinzi vor primi paşii

Braţul tău se-împleteşte pe cotul meu

Aştept să-mi crească iar pe genunchi

Juliturile copilăriei cu breton.

Dincolo de obraz se topesc bezele

Mai departe.

Mai departe, un buchet de sânziene

Legat de-o cruce cu fir oarecum roşu

Tălpi afundându-se-n noroi

Guşterul cu cap albastru

Se face una cu piatra

Pe bancă se-aştern tăcerile

Cu feţele-ntoarse spre-ntotdeauna

Ei ne privesc prin somn.



luni, iunie 11, 2012

Marea privirilor




Ridurile străzilor

Pline cu praf de tei

Cernut printre crengi

De mâinile alchimistului

Ascuns privirilor noastre

Acoperite de păianjeni.



Lumina strecurată

Printre boabele sângerii

Prelinsă pe obrazul ei

Construit din jocuri

Povestit chipului meu

Nod cu nod.



Sufletul oraşului

Ferecat între ziduri

Străbătându-ne noaptea

Fruntea şi tălpile

Colorate cu cretă

Aruncată din lună.



vineri, mai 18, 2012

Miere pe creştet


Obrajii de piatră erau calzi de soare
Te căutam printre siluete cuprinse de tăcere
Nu ştiam
Sau poate uitasem
Că erai cu mine pretutindeni.

vineri, mai 11, 2012

joi, aprilie 05, 2012

Un gând mai puţin pudrat

E ceva mai mult decât lehamite. S-a transformat, în timp, în iritare crescândă. Astăzi starea asta latentă a spart coconul în care lâncezea de-un timp ceva mai îndelungat. Şi iată.

Iniţial m-am amuzat pe alocuri, am fost curioasă, intrigată, apoi, treptat, s-a instalat Această lehamite. În rarele momente în care acord timp observării fenomenului, constat că ceea ce se-ntâmplă în jurul meu poate fi caracterizat succint printr-un singur cuvânt – ostentaţie. Şi, în unele cazuri, singurătate. O singurătate strigată din toţi rărunchii în acest pustiu virtual.

Toată lumea trebuie să afle despre toată lumea. Abundenţă de imagini din care poţi afla despre minunate călătorii, despre cât de minunat de partenerul-partenera de viaţă, despre cât de puternic e sentimentul care-i leagă, cât de drăgălaşă este odrasla, unde ne plimbăm, unde ne-am mai făcut cumpărăturile, cum am petrecut sărbătorile….iar exemplele pot continua. Viaţa nu prea mai e personală. Orice necunoscut poate avea acces, dacă i se permite – şi de multe ori se-ntâmplă – la momente care ar trebui păstrate, preţuite şi împărtăşite doar cu cei mai apropiaţi dintre apropiaţi.

Discreţia e o chestiune pe cale de dispariţie. Nu ne simţim cu adevărat bine dacă nu afişăm cât de bine ne este, dacă nu avem grijă să facem publice întâmplări, evenimente fericite din scurta noastră existenţă.

Am ajuns să înţeleg acum ce mi-ai spus de câteva ori. Şi tu vei zâmbi citind această mică revoltă a mea, revărsată tot în spaţiul virtual, împotriva a tot ceea ce consider a fi artificial, putred, patetic, ipocrit.

Călătoriile, cărţile, subiecte atât de abordate şi atât de “stoarse” sunt printre “tainele” mele cele mai de preţ. Scriu, povestesc, aştern imagini rar pentru că o fac doar pentru o mână de oameni şi pentru mine. Pentru că-mi sunt atât de dragi încât dau dovadă de egoism păstrându-le, aşa cum spuneam mai sus, doar pentru noi. Şi e frumos aşa. În exterior las picături, frânturi de poveste. De prea-plin sufletesc.

Iar despre doruri, melancolii, vise…solitudinea dă naştere, de cele mai multe ori, unor pagini reuşite. Viaţa se transformă-ntr-un soi de literatură atunci când ceva esenţial îi lipseşte. Din umbră, pateticul stă la pândă. Îi e uşor să se strecoare. Fără să-ţi dai seama. Uiţi să te opreşti. Te amăgeşti. Crezi în ceva ce nu există. Decât în visul tău.

Dar toate astea nu contează. Ceea ce contează este răsăritul reflectat în felia de pâine prăjită. Aprilie din noi.

Şi Zeul, care ne priveşte. Şi care e bun cu noi.


vineri, martie 23, 2012

Cântec

Departe, demult,

Liniştea verdelui

Mângâierea vântului

Pe piatra trecutului

Pe vârfuri ridicate

Spre nori înălţate

Cu ochii-mbrăţişând

C-un singur nume

Pe fiecare gând

Cu dor nestins

Pe suflet întins.




vineri, martie 16, 2012

Nocturnă


În adâncul obrazului tău

Cotul îşi găseşte tihna

Se-afundă

Până dincolo de os

Alunecă tăcut

De-a lungul maxilarelor

Respiră

Dincolo de dimineţi

Pe cornul inorogului

Din ceafa ta

Adormită.

marți, februarie 21, 2012

Curând




Împins de vânt

Gândul a alunecat

Pe fereastră

Prefăcându-se

Într-un neobişnuit

Semn de carte.



Dintre file curg acum

Câteva flori metalice

Un fluture

 
Amintirea unor pasteluri
 
În care respiră
 
Toate nuanţele posibile
 
De gri
 
 


Dorul depărtărilor

Marea dizolvată-n priviri

Linişte.

miercuri, ianuarie 25, 2012

O dimineaţă


Pentru tine, dragul meu, ca să-ţi aminteşti. Că sub marea albă pe care-o zăreşti acum de sus, din spatele ferestrelor, se-ascund culorile. Şi că primăvara, deşi pare îndepărtată azi, o s-apară. Şi va mirosi a verde.


Poate pentru că iarna a devenit mult prea sălbatică. Poate pentru că m-a muşcat prea tare de obraji. Şi nu m-a lăsat să-i mângâi haina albă. Poate de-asta nici eu nu i-am mai zâmbit ca altă dată.

În schimb, am fugit în amintirea unei dimineţi colorate. O dimineaţă numai a mea.
Cu ploaie, cu fântâni, printre zidurile care îmi plac atât şi pe care le-am tot văzut prin vise.
Cu o cafea, departe de casă, privind stropii cum se-aşază pe străzi, şi pe umerii oamenilor care nu prea se grăbeau. Şi care nu prea se-ncruntau.
M-am pierdut doar în culori şi imagini. N-am mai visat. Am tot privit.
Cu ploaia de-o mână, cu bucuria de cealaltă.
Oraşul şi-a deschis porţile şi m-a călăuzit printr-un trecut prezent în fiecare zid, la fiecare colţ, în stratul gros de muşchi aşternut peste piatra îngăduită de timp.






vineri, ianuarie 20, 2012

O altfel de lagună


Ploua pe ziduri

Şi pe gândurile mele

Cu verde


Din ape

De sub aripa lebedei rătăcite

Răsăreau zorile.

marți, ianuarie 17, 2012

Li se spunea "oameni"


Voi, siluete-alunecând greoi     

Pe coridoare fără sfârşit

Braţe-alungite inutil

Către un mâine identic

Sau inexistent

Prin hăţişul unui altfel de spital

Voi, cei care putreziţi în fiecare zi,

Cu zâmbetul pe buze

Voi, cu privirea dizolvată

În mizeria dorinţelor

Secaţi de culori

Orbi alergând spre-acelaşi zid

Pe care-apoi vă-mprăştiaţi

Sânge diluat, oase golite

Vă găsesc pretutindeni

Vă dau, la schimb,

Un alt zâmbet mincinos

Şi-mi golesc în faţa voastră

Buzunarele pline cu dispreţ

Nu mai ştiu cum să vă numesc

Nu sunteţi nici măcar

Nişte morţi reuşiţi

Voi continua să vă privesc

De pe margine, ca-ntotdeauna

Dezintegrarea, zbaterea

Cu bascul meu inundat de flori

Aşezat pe-o ureche sau pe amândouă

Aproape de lemn, de piatră,

Din camera culorilor, din camera iubirii

La mii de ani distanţă de voi.