joi, octombrie 27, 2011
Pe ape
În barca legată cu funia vântului o să-mi pun gândurile, întristările
O să le-ndes pe toate una-ntr-alta, aşa încât se vor strânge până la sfărâmare
De teamă să nu le las singure, se vor agăţa de mine cu mâini, braţe şi suflet
Mă vor zgâria, vor striga cu glasul lor de neauzit, îşi vor încerca puterile toate
Dincolo de fereastra arborilor, mă vei privi şi-mi vei da tăcere.
Mă voi desprinde din îmbrăţişarea lor şi le voi da drumul pe apă
O vreme, barca va tot pluti, vegheată de nori
Pe urmă, furtuna o va lua în stăpânire mestecând-o cu colţi împietriţi
Bucăţi de lemn, amestecate cu negură, se vor prelinge pe trupul ei fără contur
De fiecare dată când plouă, din cer mai curg bucăţi din mine
Uneori mă las dezvelită-n faţa lor, îmi înalţ bărbia, îmi strâng pleoapele
Aştept să-mi pătrundă prin piele, să-mi cânte iar prin vene
“Să nu fugi de tine,
Să nu te prefaci în nisip
Vântul o să bată
Şi te va purta
Te va dezmierda
Prin anotimpuri
Printre alte timpuri
Să nu te trădezi
Nu-nceta să crezi.”
luni, octombrie 17, 2011
Primiţi cu toamna?
Îmi pierd cuvintele pe drum. Pentru că am braţele pline cu struguri. De toate culorile. Gusturile-s amestecate. La fel ca toamna asta care s-a tot amestecat cu-atâta vară. Cu apusuri tăcute şi pline. Cu pisici pe care le admir de departe şi cărora le fur cu greu o mângâiere. Cu salcia care-şi întinde braţele uscate, pline de păsări, spre cer.
Mi-e frică de vântul care va răvăşi bradul, cei trei plopi şi nucul din faţa ferestrelor. Dar mi-e dor de frunze colorate, înmuiate de câţiva stropi. Nu foarte reci.
Îţi promit că toamna asta va fi altfel. O să ai tâmplele calde. O să-ţi presar pe ele tăcere şi zâmbete. Îţi voi umple cămările sufletului cu miere. Ne vor înconjura tot felul de miresme. Care se vor transforma într-una singură. Pe care doar noi o putem simţi. Pentru că noi am inventat-o.
Nu mai ştiu să scriu sfârşituri. Pentru că totul s-a transformat într-un început perpetuu. Şi-i mai frumos aşa.
Mi-e frică de vântul care va răvăşi bradul, cei trei plopi şi nucul din faţa ferestrelor. Dar mi-e dor de frunze colorate, înmuiate de câţiva stropi. Nu foarte reci.
Îţi promit că toamna asta va fi altfel. O să ai tâmplele calde. O să-ţi presar pe ele tăcere şi zâmbete. Îţi voi umple cămările sufletului cu miere. Ne vor înconjura tot felul de miresme. Care se vor transforma într-una singură. Pe care doar noi o putem simţi. Pentru că noi am inventat-o.
Nu mai ştiu să scriu sfârşituri. Pentru că totul s-a transformat într-un început perpetuu. Şi-i mai frumos aşa.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)