Floare de lotus la poalele vechii cetati

Mi-a ramas intiparita, din nou, acea senzatie incredibila de liniste descoperita-n plina zi.
Simplu de tot. Incredibil. Am fugit asa departe de oras, departe-n munti, ca sa regasesc frumusetea uitata a simplitatii.
E-un dor ce ma-nsoteste tot timpul.

Dincolo de paduri, ascuns intre munti...

Un alt loc plin de povesti.
Pictat in atatea culori
Cu verdele tinandu-le pe toate sub mantia-i nesfarsita
Cu liniste adanca noaptea
Cu cer adevarat, innebunit de-atatea stele...
Cu case albe, curate si cuminti.

Candva un castel...

Castelul Contelui L.

Undeva in Transilvania. Unul dintre locurile unde doream sa-mi asez pasii. Vechi. Piatra. Istorii de demult. Tocmai ceea ce iubesc - "de demult". Nu seamana chiar cu un castel. Dar piatra-i devorata de timp. Iar treptele scartaie. Si e suficient. Este altfel. Un sat adormit intr-o amiaza de vara. Lazarea.

Adiere de Bucovina

"In seri de vara-albastre voi merge pe carari,
Cu talpile piscate de ierburi si de spice;
Le voi simti racoarea, din glezne pana-n nari,
Si-mi voi lasa-n vant parul, spre cer sa mi-l ridice.

O vorba nu voi scoate, nu voi gandi nimic,
Dar imi va creste-n suflet iubirea nesfarsita;
Voi pribegi-n Natura, ca un tigan calic,
Si beat de fericire, ca langa o iubita".

Simtire - A. Rimbaud

Greenland este o intindere atat de vasta cum numai in povesti ai crede ca poti intalni. Vorbeam si vorbesc adeseori despre “un colt de rai”. Si n-a fost decat o iluzie. Pentru ca-n drumul meu am intalnit si stiu ca voi continua sa intalnesc colturi de rai… de fiecare data altfel, de fiecare data mai frumoase parca..

Frumos e cel mai sec cuvant care ar putea descrie senzatia traita intr-o pajiste plina cu capite, intr-o liniste desavarsita intrerupta doar de bratele lungi, molatice ale vantului mangaind brazii, de umbra unor veverite pe care de-atata emotie si surprindere n-am reusit sa le pastrez intr-o imagine…sau de pasii unor calatori rataciti pe Aleea Eternitatii…

Nimic mai adevarat. Caci acolo timpul se naste si moare. Cuvintele isi pierd rostul si intelesul. Nu poti decat sa privesti. Sa simti si iar sa simti. Acolo unde totul e simplu, unde totul pare a fi ca la-nceputuri. Pur, nealterat. Verde.

Acolo unde nici intrebarile nu-si mai gasesc locul. Pentru ca ceea ce vezi e raspunsul tuturor intrebarilor tale.

Inchid ochii ca sa-mi amintesc iar si iar atingerea vantului si-a soarelui pe fata, uimirea si bucuria…mirosul ierbii...mirosul vietii..si-al eternitatii…

Frumosii tristi

“Acum sunt mai pustiu ca totdeauna
De cand ma simt tot mai bogat de tine”

Filele purtand atingerea timpului au zburat una cate una. Literele strambe se fac nevazute privirilor pentru a aluneca inevitabil, adanc, in sufletul lui arzand, desirat de-atatea trairi, traversat de chinurile unei nesfarsite toamne, de acordurile salbatice, atat de cunoscute, purtate cu sine pretutindeni...

Fruntea-i era o urma adanca si dureroasa. In mainile-i nesigure paginile par tremuratoare. De data asta nu-s stropii de ploaie vinovati de-a fi ucis fiecare litera, fiecare cuvant, fiecare fraza…asa, ca-ntr-un film vechi...De data asta vantul este acela care le poarta departe in bratele-i cenusii, spre nicaieri si spre oriunde. E o alta calatorie fara intoarcere. Si o ramanere in acelasi timp.

“Ce crezi despre povestea noastra?”
Vocea ei zambeste. Iar raspunsul moare odata cu zambetul. De fapt nu stie nici ea. Nu intelege. Doar simte. Atat.
“Incerc cu disperare sa nu-mi mai pun intrebari. Si mai cu seama intrebari fara raspuns”

Doar toamna nebuna, deasupra lor si deasupra orasului. Ea stie. A stiut dintotdeauna. Raspunsul e acolo, in zbaterile si tacerile ei, in tristetile molcome sau in ploile reci, in parfumul care nu seamana cu al niciunui alt anotimp si pe care nu-l poti descifra.

“Stii, parca te vad strecurandu-te printre stropi, pierduta-n multime, fara ca nimeni sa ghiceasca puzderia de vise din care esti tesuta. Parca-ti aud uneori in noapte vocea franta si haosul dintotdeauna al ideilor..”
“Pentru ei sunt ca si invizibila..stii..cred ca doar tu ma vezi. Zambesc des. Si primesc alte zambete-n schimb. E una din mastile alea...si e trist. Crezi ca zambetul poate deveni o masca trista?”
“Cred ca esti dusa departe...cu o pluta facuta din trunchiuri de arbori batrani-batrani”
“Eu cred ca te-am zarit si pe tine pe pluta aia. Doar ca n-am indraznit sa te strig. N-am indraznit sa-mi pun palma pe umarul tau. Mi-a fost teama. Ma prefac ca nu esti acolo. De fapt, poate existi doar in imaginatia mea. Poate esti doar unul din personaje intr-una din povestile mele incalcite si fara sens.”

Vocea lui zambeste. Nu-i nevoie de cuvinte. O soapta numai. Dizolvata-n suflet.

Noaptea-nghite cu nesat ora dupa ora. La fel cum vantul smulge ultima fila ramasa-n palmele lui resemnate. El isi ridica tacerile si silueta-i dispare prin ceata. Nu putea sa fie altfel. Doar stropi reci si ceata pretutindeni. Pe umerii usor aplecati, pe fruntea-i grea, pe ochii salbatici. La fel de salbatici si adanci ca padurile prin care calatoreste ea prin visele nebune si nesfarsite.

Pe fereastra napadita de lacrimile dintotdeauna ale toamnei degetele ei traseaza un contur imaginar.
De cealalta parte a ferestrei, mainile lui...

Once

“But the night becomes you
And the secrets of the rain, they will stay the same
And the time will come soon
With the secrets of the rain and the storm again
Coming closer every day… forever autumn”


Prima noapte de septembrie. Primele zori. In stilul ei inconfundabil, mi-a soptit la ureche ca-n fiecare an, i-am simtit suflarea…apoi ne-am privit. Si mi-a zambit la intoarcere daruindu-mi ploaie si nori. Repetabil. Si parca altfel de fiecare data.

Ce se-ntampla cu toate acele cuvinte nescrise? Raman inchise intr-un scrin adanc al sufletului si-al timpului o vreme? Si-nca o vreme...apoi acelasi timp asterne praf si uitare. Poate asta e motivul. Ca sa nu uit tot ceea ce a avut insemnatate. Ca sa nu uit stelele ce m-au traversat candva. De-asta astern randuri dezlanate, haotice si naive. Pline de doruri nestiute, sau banuite, sau intrezarite...Pline de aripi. Zdrentuite sau nu. Dar aripi.

Am aflat de curand ca noptile albe au fost intotdeauna o iluzie. Noptile mele albe au fost intotdeauna verzi. Niciodata la fel. Ceea ce a ramas constant a fost intensitatea, tacerile lor asurzitoare...noaptea transforma, da nastere, inlatura cortina de nesuportat a luminii care raneste privirea...

Septembrie trebuia sa-nceapa cu povesti de pe coclauri, de pe drumuri ascunse, serpuitoare, despre munti, despre culori si oameni simpli si-atat de frumosi, despre evadarea in greenland. Pentru ca de-acolo m-am intors...cu greu..am spus ramas-bun padurii si raurilor, sub cerul tacut, instelat al Bucovinei dragi...intr-una din noptile trecute.

O alta frantura de poveste a ars adanc in miez de noapte. Pe care nu stiu cum s-o scriu. N-am stiut niciodata desi atat mi-am dorit s-o cuprind si-apoi s-o pot reciti la nesfarsit. Isi rade de mine muza, arunca cuvinte mii aiurea in aer, ce se risipesc si se-amesteca iar si iar...e un drum nesfarsit si neinteles. Si e frumos asa. Mereu senzatia ca stii despre ce e vorba, pana cand alte randuri incep a se-asterne si intrebarile nu mai contenesc...

Doar acele “printre randuri”. Voci care dispar incet ucise de aburul greoi al somnului. Pumnii stransi care se desfac incet neputinciosi in fata aceluiasi Hypnos. Vorbe murind pe buze, alunecand usor in vis. Lacrima-n apropiere cochetand inexplicabil la brat cu zambetul. Paradoxal. Contradictoriu. Irepetabil.

Am mai aflat si despre salasul focului verde. Si ca, desi secret, s-a dezvaluit privirilor muritorilor. In nopti pictate-n aceeasi culoare. Culoarea mea. Cu o mie si una de nuante...sau mai bine spus cu nesfarsite nuante...intalnite-n peregrinarile mele...in mine...si nu numai...

Poate ca povestea Fantasiei, a lui Bastian si Atreyu nu e singura fara sfarsit. Si poate de-asta nu se lasa scrisa, pentru ca-s litere invizibile, pentru ca nu stii niciodata ce urmeaza. Sau cand. Dar e acolo. Inca. Va fi mereu.

Degetele-s patate de nuci verzi. Iar sufletul si chipul stropite cu vise muscate crud de realitate. Somnul nu si-a primit tributul. Si se razbuna pe ochii durerosi. Ce n-au vrut sa se plece in fata noptii. Si-au privit iar dincolo, spre alte lumi, spre nescrisa istorie. Spre singurele tristeti care m-arunca sus de tot printre nori...care-mi presara praf de stele pe trup, trezesc urlet salbatic de lupi...pentru ca-n cele din urma sa mangaie molcom. Inexplicabil. Si totusi repetabil...