Simplitate

Citesc odată şi încă odată afişul de pe uşă.
În biserica unui sat aparent uitat din Transilvania au loc concerte de Haydn. Orga este mică, înăuntru e răcoare.

Doar acolo, firul fierbinte al verii se-ntrerupe. Soarele nu-i sălbatic.

Doar acolo, chiar şi într-o seară de iulie, se simte-n aer miros de fum şi de iarbă.
Miroase a curat, a linişte şi a departe.

Odaia largă, cu paturi înalte. Din nou, bunica.
Peste noapte, ploaie peste obloanele-nchise bine.

Oamenii au plecat. Poveştile încă se păstrează.

Pe ziduri creşteau poveştile

Alb şi negru-s una

Tu nu exişti

Eşti acuarela care se dizolvă zilnic

În care culorile se-ntrepătrund

La fel cum sângele meu îşi schimbă nuanţa

Amestecându-se cu florile otrăvite,

Cu florile înalte şi aspre

Care-mi cresc din tălpi până-n creştet

De când îţi tot desenez sufletul rupt din neguri

Mi s-a tocit vârful creionului

Degetele mi s-au înnegrit

Chipul mi s-a pierdut

Dincolo de oglinzile lăsate-n voia pânzelor

Dincolo de ferestrele-acoperite cu maci uscaţi

Dincolo de o mare pe care-am lăsat-o în urmă

Palmele-s înnodate cu vrajă doar în cercul rece

Tu visezi doar în cercul meu magic

Dezmierdând plete de piatră, mereu lungi

Uneori, când taci, te uit prin mine

Tu exişti doar în mâinile mele

Doar pentru că respiraţia mea

Încă sărută oglinzile-acoperite.

Trecere

Nu mai visez demult magia vreunui anotimp

Raza de-acum, ce-mi încălzeşte sângele-mpietrit

Dispare printre straturile-ntunecate-ale pământului

Nu-ţi pot privi zâmbetul

Pentru că-ţi întrezăresc orbitele golite

Nu-ţi simt degetele apropiindu-se

Pentru că-ţi văd inelul alunecând pe falange.

Îmi sprijin braţul pe-un adevăr întunecat

Pentru că mi-e singura călăuză

Prin labirinturi străjuite de năluci

Printre liane lungi, uscate

Prin nopţi pictate de visele pământenilor.

Ai mâinile prea calde ca să te pot simţi

Iar părul ţi-e prea viu pe umeri

Nu-ţi aud cântecul metalic al oaselor

Şi nu văd flori aspre ţâşnind din trupul tău.

Când va fi timpul, ochii-şi vor schimba forma

Înţelesul tăcerilor va fi dezvăluit

Îţi voi auzi din nou ecoul paşilor.

Privind

Parfumul unei trecătoare agresează câteodată mirosul ploii

Lemnul e sfârtecat undeva într-un colţ de-un muncitor indiferent

Glasul preoţilor se pierde alunecând pe lângă ureche

Ferestrele sparte ale casei uitate privesc oarbe

Din spatele coloanelor mişcătoare de iederă

Timpul descuamează alene pielea tare-a zidurilor

Singur, liliacul sfidează toamna rătăcită prin oraş.

...

Ţipăt de spectre

Naufragiate

În jocul mlădios

Al lumii putrede

Răzbate

Din pântecul fumuriu

Al abisului.

Îndepărtate cântece

Vestesc

Moartea nuferilor

Îmbrăţişaţi

De şerpi bătrâni

Unduind nevăzuţi

Prin ceaţă.

Somnul soarelui

Ratacire printre verde-albastru

N-as putea trada verdele. Nu vreau sa-i rapesc focul din adancuri. De-asta nu i-as spune despre indoiala firava pe care-o traiesc de fiecare data cand cerul saruta crestele-acoperite cu padure deasa-deasa. Sau cand norii-mbratiseaza molcom, cu atingeri delicate, copacii.

In momentele astea privirea devine usor confuza. Ametesti. Si nu mai stii care-i granita. Sau daca exista una. Altfel de ceruri te duc departe. Pentru ca-s singurele adevarate. Senzatia e mereu aceeasi - iti vine sa-nchizi ochii si sa simti vantul pe fata.

Eu voi ramane verde. Precum clipele traite, povestite, planse, zambite, strigate, ascunse si-n cele din urma dureros marturisite.

Ma vei auzi uneori in fosnetul frunzelor. Eu iti voi zari silueta indepartandu-se pe-o campie intinsa, intunecata, cand soarele isi va lua ramas-buna inca odata in stilu-i inconfundabil. Vei incepe sa te-apropii atunci cand vei fi departe de tot.

...

Cu toamna pe dealuri

Printre ruine arse. De soare. De timp. Si de verde

Cu ochii mariti de uimire, c-un obraz pierdut printre plete, asculta pierduta-n zari povestea.

"A existat candva o domnita din timpuri de demult...de fapt, n-a existat decat una singura..."

Cateva clipe doar tacerea asurzitoare.
Apoi vocea ezitanta:

"Si ce s-a-ntamplat cu ea?" Cealalta voce - adanca, grea de ganduri, involburata de vant, rosti:

"A plecat...intr-un taram verde..."

Da, a plecat, si tot pleaca. Cauta. Sau poate doar fuge. De lume. Si de ea. Si de umbre. Departe. Printre ruine napadite de-aceeasi obsedanta culoare.

Floare de lotus la poalele vechii cetati

Mi-a ramas intiparita, din nou, acea senzatie incredibila de liniste descoperita-n plina zi.
Simplu de tot. Incredibil. Am fugit asa departe de oras, departe-n munti, ca sa regasesc frumusetea uitata a simplitatii.
E-un dor ce ma-nsoteste tot timpul.

Dincolo de paduri, ascuns intre munti...

Un alt loc plin de povesti.
Pictat in atatea culori
Cu verdele tinandu-le pe toate sub mantia-i nesfarsita
Cu liniste adanca noaptea
Cu cer adevarat, innebunit de-atatea stele...
Cu case albe, curate si cuminti.

Candva un castel...