În spatele porţilor

Simplitate

Citesc odată şi încă odată afişul de pe uşă.
În biserica unui sat aparent uitat din Transilvania au loc concerte de Haydn. Orga este mică, înăuntru e răcoare.

Doar acolo, firul fierbinte al verii se-ntrerupe. Soarele nu-i sălbatic.

Doar acolo, chiar şi într-o seară de iulie, se simte-n aer miros de fum şi de iarbă.
Miroase a curat, a linişte şi a departe.

Odaia largă, cu paturi înalte. Din nou, bunica.
Peste noapte, ploaie peste obloanele-nchise bine.

Oamenii au plecat. Poveştile încă se păstrează.

Viaţa lui Kostas Venetis

Nu scriu aproape niciodată despre cărţi. Motivul ar putea fi un soi de egoism bizar. Am senzaţia că unele îmi aparţin. Uneori mă pierd printre file. De-aici, pesemne, sentimentul ăsta al apartenenţei. Un alt motiv ar fi că se scrie mult pe tema asta. Şi că se polemizează şi mai mult. Nu-mi dau seama dacă există “prea mult” atunci când e vorba de cărţi. Ştiu doar că această carte m-a făcut să las la o parte tăcerea. De data asta.


A fost puternică. M-a făcut să am tot felul de trăiri amestecate. M-a fascinat, m-a revoltat, m-a făcut să am un coşmar destul de verosimil. M-a făcut să vreau s-o termin într-o noapte şi totuşi am preferat doze mai mici, care să amâne sfârşitul. Şi să vreau o continuare. N-am reuşit să-mi explic cum se pot îmbina atât de strâns repulsia şi fascinaţia. Şi întrebarea – până unde?


Mi-am pus aceeaşi întrebare când am avut în sfârşit în faţă Întunecata Liturghie a lui Huysmans. Care, de asemenea, m-a dus departe, m-a făcut să ma scufund, mi-a plăcut şi m-a făcut să simt oroare. Credeam atunci că nu se poate mai mult. Că nu se poate mai departe. Că până la urmă există limite. M-am înşelat. Întotdeauna se poate şi mai departe. Până la extincţie. Până dincolo de porţile Iadului.


Am aflat asta când l-am întâlnit pe Kostas Venetis. Mi s-a întărit convingerea pe care am avut-o mereu – că este adevărată acea carte care te face să simţi ceva palpabil, real. Să râzi, să ţi se facă scârbă, să visezi, să te întrebi. Sau să-ţi spui, din când în când, în timpul lecturii “Doamne, cum poate să scrie omul ăsta! “


Iar limba vorbită…nu pot să spun decât că am făcut ochii mari aflând cuvinte de existenţa cărora habar nu aveam, că există o anumită sonoritate, că e un amalgam absolut savuros din care emană un parfum de cafea fierbinte şi tare care te face să-nchizi ochii şi să zâmbeşti, în cele din urmă.


Atât. Să zâmbeşti.


Domnule Soviany, mulţumesc


O cititoare

Pe ziduri creşteau poveştile

Jim

Da, era un vis din adolescenţă. O adolescenţă din apropierea copilăriei. Un vis atât de vechi încât aproape uitasem de el. Doar de vis, nu de tine.

Un fel de legământ. Al meu cu mine însămi.

Am avut emoţii. M-au deranjat curioşii. Cum mă deranjează, de obicei, aglomeraţia. Prea mulţi strânşi într-un singur loc.

Ştiu, mereu am nemulţumiri.
Uite, mi-ar fi plăcut la nebunie să fie toamnă.
Mi-ar fi plăcut să nu fie soarele atât de agresiv.
Aş fi vrut mai mult Lumină.
Şi o rochie lungă, neagră.

Dar a fost bine. Am avut emoţii.
Şi mi s-a strâns puţin sufletul când am văzut mormântul aşa…uscat.
Cu toate că mereu ei vin pe la tine, am avut o senzaţie de părăsire.
A fost prea puţin, mereu e prea puţin.
Da, Timpul, la el mă refer.
Mai am un vis, Rege Şopârlă – să existe o dată viitoare şi să putem sta de vorbă pe-ndelete. Ştii tu, un dialog cosmic.

Aux jours maussades

 

Mi-e atât de toamnă-ncât ochii se deschid larg  

Sprâncenele mi se-alungesc, se-nfăşoară-n jurul urechilor 

Şi nu mai aud decât sângele curgând verde prin frunze 

Pământul înghiţind lacom valurile de ploaie  

Timpul scrijelindu-mi faţa cu unghiile alea ale lui 

Care nu se mai termină niciodată. Nicăieri. 

Sculptează în carne, apoi în os 

Şi nu se mai satură, şi nu oboseşte 

Când mi se-ntâmplă să-l mai uit, îmi aruncă aşchii-n obraz 

Îmi strânge umerii, palmele îi răsar din oglinzi 

Şi mă loveşte până când nu mai aud decât tăcerea 

Şi rădăcinile care se tot nasc sfidându-mi degetele.