Mi-e atât de toamnă-ncât ochii se deschid larg
Sprâncenele mi se-alungesc, se-nfăşoară-n jurul urechilor
Şi nu mai aud decât sângele curgând verde prin frunze
Pământul înghiţind lacom valurile de ploaie
Timpul scrijelindu-mi faţa cu unghiile alea ale lui
Care nu se mai termină niciodată. Nicăieri.
Sculptează în carne, apoi în os
Şi nu se mai satură, şi nu oboseşte
Când mi se-ntâmplă să-l mai uit, îmi aruncă aşchii-n obraz
Îmi strânge umerii, palmele îi răsar din oglinzi
Şi mă loveşte până când
Şi rădăcinile care se tot nasc sfidându-mi degetele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu