Dragă domnule R.,
Mă bucur că te-am
întâlnit. Mă bucur că te pot asculta cu un zâmbet gata să apară de fiecare dată
când umpli încăperea cu poveşti. Sunt poveşti serioase, ce-i drept, dar felul
în care le spui e unul plin de farmec.
Mă bucur că, deşi se
vede că eşti obosit şi că timpul îţi apasă pe umeri, ai puterea aia care vine din
interior şi care luminează.
Mă bucur că aflu, mult
mai târziu decât s-ar fi cuvenit, poate, cum e să fii un profesor care te face
să uiţi tu însăţi de oboseală, de frigul dintr-o sală înaltă şi de ploaia
îngheţată dintr-un neverosimil decembrie.
Mi-a plăcut mult cum
ne-ai povestit aseară despre plimbările fără ţintă şi despre întâmplările
frumoase pe care ţi le pot oferi.
Despre istorii dintr-un
Bucureşti care nu mai există. Despre ceaiuri pe datorie şi despre clădiri pe
care aş fi vrut să le mai pot descoperi. Cu o altă viaţă, cu alţi oameni.
Şi, după cum mi-e
obiceiul, nu te-am putut opri pe scara întunecată să-ţi mărturisesc această
bucurie secretă. Ţi-am scris doar rânduri pe care nu le vei citi niciodată.