miercuri, iunie 29, 2011
Cannelle
Ca nişte scrisori care-au rămas pe fundul unui sertar
Şi-au păstrat mirosul hârtiei când îmbătâneşte
Aşa mi-au fost zilele
Griul s-a-necat în atâtea culori, eu am ameţit
Şi n-am ştiut să mă bucur altfel decât privind
Încercând să mă pierd de mine
N-am avut bicicletă şi n-am cules ciuperci
Dar am găsit povestea fără sfârşit a pietrelor
Patru pisici negre m-au studiat din toate unghiurile
Vrând probabil să-mi afle potenţialul de vrăjitoare
Genunchii mi s-au lipit, bineînţeles, de Scorţişoară
Nu pentru că-i lipsea un picior
Nu pentru că purta cer de vară în ochii lui pisiceşti
A fost una dintre întâlnirile despre care ştii dinainte cum vor decurge
Iar el era doar una dintre fiinţele pe care moartea le sărută un pic
Încă din timpul vieţii, atingându-le discret şi reversibil
Prin întunericul casei şi prin timp,
Parfumul de schinduf, de lemn
Bunica.
luni, iunie 27, 2011
Poeziei
E o iubire pe care tocmai o descopăr
Şi care mă atrage-ntr-un vârtej
Tocmai pentru că ştiu atât de puţin despre ea
Pentru că nu ştiu ce este, nici de ce
Nu ştiu mai nimic
Nici măcar s-o scriu
Şi dac-ar fi o fantomă, cu-atât mai bine
Pentru că nu mă mai tem
De când am coborât printre ele
De când le-am simţit suflul călătorind printre noi
Şi dac-ar fi murit, cu-atât mai mult
Pentru că moartea, ştim cu toţii
Nu-i decât trecere, prefacere
Şi uneori prea multă tăcere
Nu ştiu dacă iubirea poate fi şi-n lipsa credinţei
M-am aşezat la picioarele ei, atât
Şi o iubesc fără să-ncerc să-i smulg toate tainele
Fără s-o înţeleg pe deplin
Într-o zi poate vom ajunge să mergem împreună
Sau poate nu ne vom ţine deloc de mâini
Nu va mai fi niciun sfârşit,
Nici măcar dacă soarele-ar uita să se mai trezească
Nici măcar când oasele vor fi una cu vântul
Când nu vor mai fi nici oameni, va supravieţui
Pentru ca Ea este în toate.
Şi care mă atrage-ntr-un vârtej
Tocmai pentru că ştiu atât de puţin despre ea
Pentru că nu ştiu ce este, nici de ce
Nu ştiu mai nimic
Nici măcar s-o scriu
Şi dac-ar fi o fantomă, cu-atât mai bine
Pentru că nu mă mai tem
De când am coborât printre ele
De când le-am simţit suflul călătorind printre noi
Şi dac-ar fi murit, cu-atât mai mult
Pentru că moartea, ştim cu toţii
Nu-i decât trecere, prefacere
Şi uneori prea multă tăcere
Nu ştiu dacă iubirea poate fi şi-n lipsa credinţei
M-am aşezat la picioarele ei, atât
Şi o iubesc fără să-ncerc să-i smulg toate tainele
Fără s-o înţeleg pe deplin
Într-o zi poate vom ajunge să mergem împreună
Sau poate nu ne vom ţine deloc de mâini
Nu va mai fi niciun sfârşit,
Nici măcar dacă soarele-ar uita să se mai trezească
Nici măcar când oasele vor fi una cu vântul
Când nu vor mai fi nici oameni, va supravieţui
Pentru ca Ea este în toate.
luni, iunie 20, 2011
De fiecare dată
Ea locuieşte-acum în trunchiul înalt al unui tei
Bătrân, ca mulţi alţii,
Înconjurată de tăcere parfumată
Am petrecut împreună multe apusuri
Când soarele dispărea după copaci
Era semn că trebuia să mă-ntorc
Dincolo de zidurile de piatră
Dincolo de casa arborilor
De fiecare dată priveam în urmă
Mergeam încet
Zgomotele-ncepeau să-mi înjunghie urechea
Şi întunericul îmi acoperea urmele paşilor
Îmi priveam mâinile murdare de pământ uscat
Şi resturile de iarbă rămase sub unghii
Ajunsă deasupra pământului
Reînvăţam să zâmbesc mincinos
Să mă lipesc de încă-o zi
Să pornesc printr-o altă noapte
Să-mi găsesc drum printre alte vise-ncercănate
Cu braţele-ndoite de-o povară nevăzută
Strivind cu sufletul paloarea morţii
De fiecare dată.
miercuri, iunie 15, 2011
Dragoste marină
Ea are leagăn împletit din panglici colorate
Bătrânul ghiceşte viitorul printre şuviţe întunecate
Printre mişcări unduioase
Nu-i certitudine mai puternică
Decât mâna pe care i-o ţine strâns în somn
Nu-i mare mai întinsă decât zâmbetul ei
Vasul vechi duce departe de lume
Iubirea pură, iubirea monstruoasă
În care s-au întâlnit culorile toate
În care s-au topit toate apusurile
Şi toate răsăriturile
Pe puntea pustie, sub un altfel de cer
Din moartea calmă, însingurată
Se revarsă cântecul împlinirii.
sâmbătă, iunie 11, 2011
La ceas târziu
Somnul striveşte toate gândurile ce-i ies în cale
Mă duce în singurul loc unde pot rămâne eu însămi
În locul unde nu Trebuie să zâmbesc
Unde sfârşitul şi-nceputul se contopesc
Acolo ne-ntâlnim cu toţii, ne-mbrăţişăm sau ne ucidem
Uităm de corpurile inerte, întinse, ghemuite, inutile
Fugim cât ne ţin puterile, cu zorii pe urmele noastre
De fiecare dată soarele-şi înfige pumnalele aurii
Ne desparte pleoapele lipite strâns
Şi ne aruncă dincolo de poarta invizibilă a visului
……………………………………………………………………………………………
luni, iunie 06, 2011
Zborul oaselor
Cât să le-ajungă pentru ziua-ntreagă
Nodurile se desfac pe rând, după ce-au tot săpat
Străbătând stratul subţire care m-acoperă
După ce s-au adăpostit adânc în piele
După ce-au înşirat flori violet pe trup
Mai e o vreme până la sfârşitul sângelui
Până când vor ramâne oasele imaculate
Până la tăcerea netedelor oase
Mai sunt câţiva munţi până acolo, câteva mări sărate
Şi poate câteva poveşti ce nu vor să rămână-ascunse
Îi urăsc pe ei, cei care mă vor ajuta să zbor mai repede
Întinzându-mi oasele într-un uriaş evantai
Pe ei, cei care se hrănesc cu suflete
Care te pândesc şi te privesc zâmbind greţos
Şi uneori îţi spun că poezia te sensibilizează prea mult.
Etichete:
far away places,
povestile pietrei,
scrierile minei,
tacere
Abonați-vă la:
Postări (Atom)