Cât să le-ajungă pentru ziua-ntreagă
Nodurile se desfac pe rând, după ce-au tot săpat
Străbătând stratul subţire care m-acoperă
După ce s-au adăpostit adânc în piele
După ce-au înşirat flori violet pe trup
Mai e o vreme până la sfârşitul sângelui
Până când vor ramâne oasele imaculate
Până la tăcerea netedelor oase
Mai sunt câţiva munţi până acolo, câteva mări sărate
Şi poate câteva poveşti ce nu vor să rămână-ascunse
Îi urăsc pe ei, cei care mă vor ajuta să zbor mai repede
Întinzându-mi oasele într-un uriaş evantai
Pe ei, cei care se hrănesc cu suflete
Care te pândesc şi te privesc zâmbind greţos
Şi uneori îţi spun că poezia te sensibilizează prea mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu