Pentru tine, dragul meu, ca să-ţi aminteşti. Că sub marea albă pe care-o zăreşti acum de sus, din spatele ferestrelor, se-ascund culorile. Şi că primăvara, deşi pare îndepărtată azi, o s-apară. Şi va mirosi a verde.
Poate pentru că iarna a devenit mult prea sălbatică. Poate pentru că m-a muşcat prea tare de obraji. Şi nu m-a lăsat să-i mângâi haina albă. Poate de-asta nici eu nu i-am mai zâmbit ca altă dată.
În schimb, am fugit în amintirea unei dimineţi colorate. O dimineaţă numai a mea.
Cu ploaie, cu fântâni, printre zidurile care îmi plac atât şi pe care le-am tot văzut prin vise.
Cu o cafea, departe de casă, privind stropii cum se-aşază pe străzi, şi pe umerii oamenilor care nu prea se grăbeau. Şi care nu prea se-ncruntau.
M-am pierdut doar în culori şi imagini. N-am mai visat. Am tot privit.
Cu ploaia de-o mână, cu bucuria de cealaltă.
Oraşul şi-a deschis porţile şi m-a călăuzit printr-un trecut prezent în fiecare zid, la fiecare colţ, în stratul gros de muşchi aşternut peste piatra îngăduită de timp.
