marți, septembrie 01, 2009
Once
“But the night becomes you
And the secrets of the rain, they will stay the same
And the time will come soon
With the secrets of the rain and the storm again
Coming closer every day… forever autumn”
Prima noapte de septembrie. Primele zori. In stilul ei inconfundabil, mi-a soptit la ureche ca-n fiecare an, i-am simtit suflarea…apoi ne-am privit. Si mi-a zambit la intoarcere daruindu-mi ploaie si nori. Repetabil. Si parca altfel de fiecare data.
Ce se-ntampla cu toate acele cuvinte nescrise? Raman inchise intr-un scrin adanc al sufletului si-al timpului o vreme? Si-nca o vreme...apoi acelasi timp asterne praf si uitare. Poate asta e motivul. Ca sa nu uit tot ceea ce a avut insemnatate. Ca sa nu uit stelele ce m-au traversat candva. De-asta astern randuri dezlanate, haotice si naive. Pline de doruri nestiute, sau banuite, sau intrezarite...Pline de aripi. Zdrentuite sau nu. Dar aripi.
Am aflat de curand ca noptile albe au fost intotdeauna o iluzie. Noptile mele albe au fost intotdeauna verzi. Niciodata la fel. Ceea ce a ramas constant a fost intensitatea, tacerile lor asurzitoare...noaptea transforma, da nastere, inlatura cortina de nesuportat a luminii care raneste privirea...
Septembrie trebuia sa-nceapa cu povesti de pe coclauri, de pe drumuri ascunse, serpuitoare, despre munti, despre culori si oameni simpli si-atat de frumosi, despre evadarea in greenland. Pentru ca de-acolo m-am intors...cu greu..am spus ramas-bun padurii si raurilor, sub cerul tacut, instelat al Bucovinei dragi...intr-una din noptile trecute.
O alta frantura de poveste a ars adanc in miez de noapte. Pe care nu stiu cum s-o scriu. N-am stiut niciodata desi atat mi-am dorit s-o cuprind si-apoi s-o pot reciti la nesfarsit. Isi rade de mine muza, arunca cuvinte mii aiurea in aer, ce se risipesc si se-amesteca iar si iar...e un drum nesfarsit si neinteles. Si e frumos asa. Mereu senzatia ca stii despre ce e vorba, pana cand alte randuri incep a se-asterne si intrebarile nu mai contenesc...
Doar acele “printre randuri”. Voci care dispar incet ucise de aburul greoi al somnului. Pumnii stransi care se desfac incet neputinciosi in fata aceluiasi Hypnos. Vorbe murind pe buze, alunecand usor in vis. Lacrima-n apropiere cochetand inexplicabil la brat cu zambetul. Paradoxal. Contradictoriu. Irepetabil.
Am mai aflat si despre salasul focului verde. Si ca, desi secret, s-a dezvaluit privirilor muritorilor. In nopti pictate-n aceeasi culoare. Culoarea mea. Cu o mie si una de nuante...sau mai bine spus cu nesfarsite nuante...intalnite-n peregrinarile mele...in mine...si nu numai...
Poate ca povestea Fantasiei, a lui Bastian si Atreyu nu e singura fara sfarsit. Si poate de-asta nu se lasa scrisa, pentru ca-s litere invizibile, pentru ca nu stii niciodata ce urmeaza. Sau cand. Dar e acolo. Inca. Va fi mereu.
Degetele-s patate de nuci verzi. Iar sufletul si chipul stropite cu vise muscate crud de realitate. Somnul nu si-a primit tributul. Si se razbuna pe ochii durerosi. Ce n-au vrut sa se plece in fata noptii. Si-au privit iar dincolo, spre alte lumi, spre nescrisa istorie. Spre singurele tristeti care m-arunca sus de tot printre nori...care-mi presara praf de stele pe trup, trezesc urlet salbatic de lupi...pentru ca-n cele din urma sa mangaie molcom. Inexplicabil. Si totusi repetabil...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
9 comentarii:
frumoas randuri!
multumesc..dar sunt doar..incercari, franturi de gand..
noptile albe nu sunt o iluzie. tu nu esti o iluzie :)
bine ai revenit!
Bine v-am regasit..cat despre nopti si ale lor culori..explicatiile vor ramane si ele mute, la fel ca si cuvintele din scrinul despre care ziceam.
Noptile mele albe is asa doar pentru mine. Si pentru cineva care intelege, de fapt care simte la fel..atat..
Nu stiu ce-s eu. Sau ce nu sunt. Intr-adevar, uneori am senzatia ca-s o iluzie..o umbra care aluneca departe de trup..dar asta-i alta poveste..
M-am oprit pentru o secunda pe blogul acesta si am ramas sa-l citesc integral. Frumoase cuvinte care ma fac sa gandesc ca pot pleca doar dintr-o inima melancolica si impinsa spre visare, posibil nascuta toamna (perioada in care am observat ca sunt asternute trairile cele mai intense). Ma bucur ca mai pot exista bloguri de calitate. Cu permisiunea scriitorului, voi mai poposi pe aceste meleaguri pentru o clipa de odihna.
Multumesc pentru comentariu. Cat timp accesul la acest blog este liber, desigur ca puteti poposi. Cat despre "scriitor", am spus-o de multe ori, sunt departe de aceasta ipostaza..asta presupune mult mai mult. Traire, talent, daruire..la cote maxime..si dincolo..
Oh, dar sunteti scriitoare! Dovada este chiar acest blog. Sper sa nu va deranjeze, dar simt nevoia sa va povestesc doar o clipa din viata mea, care inca mi-a ramas vie dupa multi ani. Am impresia ca atunci cand inaintam in varsta, memoria ramane pironita pe ceea ce ne-a marcat existenta in trecut. Demult am cunoscut Toamna sub chipul unei printese. Visasem mult timp la acea intalnire, la vantul care parca se zbatea sa scape printre frunze, poate pentru o noua vietuire, lasand in urma lui o mireasma de mosc ca in povestile vechi persane. Asa era ea, o aparitie din alta lume si totusi respirand acelasi aer, vazand aceleasi peisaje insa suspinand dupa alte inaltimi pe care orizontul nostru nu le mai percepe. Eu eram doar un om, lipsit de inaltari si neputincios in a atinge ceea ce e dincolo de simturi. I-am spus ca vreau sa cunosc anotimpurile, toate in acelasi moment, in acceasi clipa infinitezimala, esenta si sacralitatea lor. De ce vrei sa cunosti intr-o secunda ceea ce nu poate fi cunoscut decat in curgerea lina a timpului, a apelor, a umbrelor asternute de soare pe pamant. Nu stii oare pericolul care se asterne in fata privirilor tale? Stai imobil si atent si contempla frumusetea fiecarui anotimp, mi-a zis. Cuvintele si trairile dvs. imi aduc aminte de Toamna asa cum am cunoscut-o si care a plecat de pe plaiurile mioritice odata cu venirea Iernii. Eu sper ca nimeni sa nu va tulbure zborul catre alte lumi de vis, intr-o lume care nu mai stie sa viseze. Nadajduiesc ca nu v-am plictisit cu povestea mea, mai departe voi lasa doar tacerea sa contemple frumoasele cuvinte asternute de dvs si va multumesc ca pentru cateva ore am trait din nou melancolia Toamnei si m-am simtit din nou tanar.
Va multumesc pentru cuvinte si pentru c-ati impartasit povestea aici pe blogul meu. Nu pot decat sa ma bucur cand oamenii gasesc in scrierile mele cate-o particica de vis..sau de odihna a sufletului si-a mintii...
Trimiteți un comentariu