Frumosii tristi

“Acum sunt mai pustiu ca totdeauna
De cand ma simt tot mai bogat de tine”

Filele purtand atingerea timpului au zburat una cate una. Literele strambe se fac nevazute privirilor pentru a aluneca inevitabil, adanc, in sufletul lui arzand, desirat de-atatea trairi, traversat de chinurile unei nesfarsite toamne, de acordurile salbatice, atat de cunoscute, purtate cu sine pretutindeni...

Fruntea-i era o urma adanca si dureroasa. In mainile-i nesigure paginile par tremuratoare. De data asta nu-s stropii de ploaie vinovati de-a fi ucis fiecare litera, fiecare cuvant, fiecare fraza…asa, ca-ntr-un film vechi...De data asta vantul este acela care le poarta departe in bratele-i cenusii, spre nicaieri si spre oriunde. E o alta calatorie fara intoarcere. Si o ramanere in acelasi timp.

“Ce crezi despre povestea noastra?”
Vocea ei zambeste. Iar raspunsul moare odata cu zambetul. De fapt nu stie nici ea. Nu intelege. Doar simte. Atat.
“Incerc cu disperare sa nu-mi mai pun intrebari. Si mai cu seama intrebari fara raspuns”

Doar toamna nebuna, deasupra lor si deasupra orasului. Ea stie. A stiut dintotdeauna. Raspunsul e acolo, in zbaterile si tacerile ei, in tristetile molcome sau in ploile reci, in parfumul care nu seamana cu al niciunui alt anotimp si pe care nu-l poti descifra.

“Stii, parca te vad strecurandu-te printre stropi, pierduta-n multime, fara ca nimeni sa ghiceasca puzderia de vise din care esti tesuta. Parca-ti aud uneori in noapte vocea franta si haosul dintotdeauna al ideilor..”
“Pentru ei sunt ca si invizibila..stii..cred ca doar tu ma vezi. Zambesc des. Si primesc alte zambete-n schimb. E una din mastile alea...si e trist. Crezi ca zambetul poate deveni o masca trista?”
“Cred ca esti dusa departe...cu o pluta facuta din trunchiuri de arbori batrani-batrani”
“Eu cred ca te-am zarit si pe tine pe pluta aia. Doar ca n-am indraznit sa te strig. N-am indraznit sa-mi pun palma pe umarul tau. Mi-a fost teama. Ma prefac ca nu esti acolo. De fapt, poate existi doar in imaginatia mea. Poate esti doar unul din personaje intr-una din povestile mele incalcite si fara sens.”

Vocea lui zambeste. Nu-i nevoie de cuvinte. O soapta numai. Dizolvata-n suflet.

Noaptea-nghite cu nesat ora dupa ora. La fel cum vantul smulge ultima fila ramasa-n palmele lui resemnate. El isi ridica tacerile si silueta-i dispare prin ceata. Nu putea sa fie altfel. Doar stropi reci si ceata pretutindeni. Pe umerii usor aplecati, pe fruntea-i grea, pe ochii salbatici. La fel de salbatici si adanci ca padurile prin care calatoreste ea prin visele nebune si nesfarsite.

Pe fereastra napadita de lacrimile dintotdeauna ale toamnei degetele ei traseaza un contur imaginar.
De cealalta parte a ferestrei, mainile lui...