Fata lui Septembrie

Toamna tresare prin somn. M-a tot auzit strigând-o. Bate la poartă. O primesc cu braţele desfăcute şi cu tălpile pregătite de plecare.

Printre pleoapele ei întredeschise s-au scurs dimineţile corpurilor luate prin surprindere de-aşa neaşteptată adiere.

Ai uitat fereastra deschisă. Te-am dojenit cu zâmbetul pe buze. Ţi-am tras pătura peste umeri să dormi mai departe. E-atâta tihnă-n somnul tău încât uit că m-am trezit. Mă trag de mâini păsările şi mă-mping afară, pe sub copaci.

Îmi adun rochia şi mă grăbesc spre Septembrie. Nu alerg. Mă mişc în ritmul molcom dar nu monoton al toamnei. Privesc aceleaşi clădiri, îmbrăcate într-o altfel de haină de lumina de-acum.

Cafeaua stă bine în ceaşca-pepene, cu farfurie-portocală, cum bine îi este şi eşarfei verzi înfăşurate în jurul gâtului, călătorind cu vârfurile-jos, pe spate. Un sac de somn s-a strâns în timpul verii.

Călătoria îşi aşteaptă începutul. Ne ţine de mână pe fiecare şi ne zâmbeşte. Noi nu facem altceva decât s-o urmăm.