Dincolo de masti

“In viata teatrul e periculos. Exista pericolul s-ajungi sa te confunzi cu personajele tale si sa uiti cine esti. Teatrul in teatru insa, e altfel. Trebuie sa fii cat mai natural. Pentru ca publicul stie, publicul simte. Stii care e cel mai important juriu..?”

Aici sirul discutiei s-a oprit. Trebuia sa cobor. Din metrou.
Protagonistii dialogului – un pusti de vreo 12 ani si o domnisoara care i-ar fi putut fi mama, sau sora, sau pur si simplu profesoara. Vorbea tare. Usor afectat, mi s-a parut. Pustiul parea serios si cazuse pe ganduri.
Am zambit si m-am amestecat in multime. Parc-as fi vrut sa merg mai departe, doar ca sa vad ce-i mai povesteste. Pentru ca nu se-ntampla in fiecare zi s-asculti in metrou astfel de povesti.
Si pana la urma, unde se termina teatrul si unde-ncepe viata?

De fiecare data cand ma regasesc in fata unei scene, viata ramane undeva afara, undeva departe. Mirosul de scandura e prea diferit de ce se-ntampla dincolo. O simti cu toata fiinta. E o altfel de calatorie, prin alte dimensiuni, intr-un alt timp, pierdut sau regasit.

“Mi-e sila de viata, mi-e sila de oameni...”, spune batranul actor cu voce stinsa si dureroasa, asezat pe podea, o silueta intrezarita printre nori de fum. Si cu toate astea le-a daruit lor viata lui prin teatru. Iar pretul? Singuratatea. Adanca, speciala, dureroasa, dar speciala. Te intristeaza. Dar iti daruieste inevitabil zambete. Tristete plina de zambete.

Si pentru ca-i o lume plina de masti, uneori ajung sa se-ntrepatrunda. Viata si teatrul. Doar ca dincolo de masca actorului gasesti de cele mai multe ori frumosul. Si sufletul. Si bucuria. Sau poate oboseala. Dar intotdeauna viata traita intens, muscata.

In spatele celeilalte masti e doar un Dorian Gray. Care te face sa te-ndepartezi tacut. Cu tristete fara urma de zambet.

Runaway Train

Aceleasi maini mici alergand nervoase pe taste…gandurile nu mai pot fi prinse din urma si fug nebune pe calea visului. Cu ras printre stropi de ploaie calda, cu sare-n maini, cu mare-n suflet, cu talpi desculte prin iarba si nisip. Se-amesteca. Alearga. Spre locurile care nu apar decat in vis. Acordurile continua sa o poarte departe de tot…

Spre un tren care alearga-n noapte. Cu catva timp in urma isi luase ramas bun de la alge si mirosul marii pentru inca un “anotimp, un an…un timp”. Bluza larga e adusa tot de-acolo, o strange pe corp, o priveste din cand in cand si zambeste-n gand.

Scaunul de langa e liber. Ignora privirile catorva calatori si-si intinde picioarele. Se ghemuieste, tot cauta un loc mai comod si scrie. Pe coli usor atinse de galbenul unui alt trecut. Cu litere scalcite de leganarea trenului. Peisaje se perinda prin fata ochilor, brazi si cer, si ploaie usoara, si la un moment dat se lumineaza cand apare un curcubeu.

Continua sa scrie cu genunchii stransi la piept, cu gandurile aiurea si cu dorinta absurda de-a opri clipa aia macar pentru o fractiune de secunda, cu dorinta ca trenul sa nu ajunga niciodata la destinatie, ca destinatarul scrisorii sa nu fie real, sa fie..doar un personaj dintr-o carte, fantasma cu trasaturi umbrite de ceata, imposibil de deslusit cu adevarat, creionate doar din amintire, pictate doar in culorile imaginatiei.

Orele se pierd si-n curand fereastra nu mai asterne povesti cu paduri, cu nori plutitori si verde-ntunecat. Bluza pe care-o poarta e un semn de carte al marii. Manecile sunt pline de suflarea vantului iar panza-i tesuta cu fir de sare. Pentru ca trupul sa-si aminteasca atingerea aceleiasi mari.

Calatorii o privesc intr-un fel nedefinit. Poate pentru ca scrisoarea e un gest usor excentric intr-un timp in care mainile-s atat de obisnuite cu tastele. Poate pentru ca-i un gest usor nepoliticos sa ocupi doua scaune, fie ele libere. Poate pentru ca…avea priviri adormite, plecate vadit in colturi nebanuite si nestiute.

Si zambetul se simte undeva prin apropiere. Nascut din senzatia de libertate pe care-o aduce drumul de unul singur, in noapte, si frazele care se-aduna, una dupa alta, uneori fara legatura intre ele, dand glas nebunelor ganduri, nebunului de suflet…Ii vine sa-inchida ochii si sa se lase purtata...precum Cezara-n pe aripile valurilor...si...

"Mina...dormi?"

Inca nu. Privesc, respir, simt zorii intunecati si reci. Si atat de apasatori si plini. Astept sa ma cufund din nou si sa calatoresc prin timp si prin mine. Departe. Intr-un loc unde exista uitare. Unde se afla ascunsa desaga cu zambete si sperante. Unde colturile gurii nu-s lasate si nici buzele stranse...

"...ningea greu, iar pisicile torceau profetic"

Se-ntampla uneori ca si cuvintele sa se cufunde intr-un somn adanc si greu, cand totul ramane undeva in interior, cand tacerea singura mai ramane, apasatoare sau calma, atat de plina, atat de arida...o mare de tacere.

E ca atunci cand ninge. Unul dintre momentele putine cand albul se cerne si acopera o vreme siluetele intunecate ale orasului gri. Iti vine sa zambesti cand fulgii se agata de tine, ii vezi prinzandu-se de fular, le simti raceala pe obraji si cu toate astea ascund in ei ceva cald. Sunt vise demult uitate intr-o stea de gheata lipita de fereastra.

De fapt toate gandurile risipite, haotice, n-au nicio legatura cu zapezile de altadata. De fapt, ma tot intreb, in ultima vreme, care-i rostul unui blog, de ce ne lasam ganduri, idei, imagini, mai mult sau mai putin personale..originale sau mai putin, uneori interesante, alteori banale, adunate din vieti reale sau care-s rod al imaginatiei...intr-un spatiu virtual. Jurnale electronice? Povesti de viata? Dorinta de socializare? Un spatiu personal in care sa lasi ceea ce-ti place mai mult? Un trend? Un gol care se vrea umplut?

Si uneori chiar se-ntampla sa devina un spatiu foarte personal. Uneori povestile se intrepatrund, altadata de despart brutal, si alteori...o simpla apasare de tasta le face sa dispara. Si tot ceea ce candva te facuse sa zambesti, poate sa visezi, dispare brusc.

Zapada se-asterne si peste urme. Odata sterse, aruncate, distruse, isi pierd amintirile puterea? Ori se-ascund in cuibul gandurilor, tacute, de unde isi mai iau cand si cand zborul...sub forma unei flori uscate, sau a unor foi ramase-ntr-o carte, sau a unui zambet demult pierdut in noapte...