De toamnă…şi-atât. Vârful ghetelor spulberă frunze. In oraşul fără râu, cu încrâncenare servită zilnic pe pâine la micul-dejun, timpul îşi vede de drum.
Prin parc, aceeaşi bătrână înaltă, slabă, cu obraji topiţi, îşi plimbă acelaşi câine negru, cu botul strâns.
Pe cap îmi cresc flori şi buzunarele-mi miros a iarbă şi a piele netedă de castană.
In cuibul poveştilor e cald, pe ceafă alunecă dâre de ghimbir şi mandarină, toate se-adună şi toate îşi caută locul pentru a asista, dincolo de ferestre, la piesa iernii, în două, sau trei, sau poate patru acte.
