Iniţial m-am amuzat pe alocuri, am fost curioasă, intrigată, apoi, treptat, s-a instalat Această lehamite. În rarele momente în care acord timp observării fenomenului, constat că ceea ce se-ntâmplă în jurul meu poate fi caracterizat succint printr-un singur cuvânt – ostentaţie. Şi, în unele cazuri, singurătate. O singurătate strigată din toţi rărunchii în acest pustiu virtual.
Toată lumea trebuie să afle despre toată lumea. Abundenţă de imagini din care poţi afla despre minunate călătorii, despre cât de minunat de partenerul-partenera de viaţă, despre cât de puternic e sentimentul care-i leagă, cât de drăgălaşă este odrasla, unde ne plimbăm, unde ne-am mai făcut cumpărăturile, cum am petrecut sărbătorile….iar exemplele pot continua. Viaţa nu prea mai e personală. Orice necunoscut poate avea acces, dacă i se permite – şi de multe ori se-ntâmplă – la momente care ar trebui păstrate, preţuite şi împărtăşite doar cu cei mai apropiaţi dintre apropiaţi.
Discreţia e o chestiune pe cale de dispariţie. Nu ne simţim cu adevărat bine dacă nu afişăm cât de bine ne este, dacă nu avem grijă să facem publice întâmplări, evenimente fericite din scurta noastră existenţă.
Am ajuns să înţeleg acum ce mi-ai spus de câteva ori. Şi tu vei zâmbi citind această mică revoltă a mea, revărsată tot în spaţiul virtual, împotriva a tot ceea ce consider a fi artificial, putred, patetic, ipocrit.
Călătoriile, cărţile, subiecte atât de abordate şi atât de “stoarse” sunt printre “tainele” mele cele mai de preţ. Scriu, povestesc, aştern imagini rar pentru că o fac doar pentru o mână de oameni şi pentru mine. Pentru că-mi sunt atât de dragi încât dau dovadă de egoism păstrându-le, aşa cum spuneam mai sus, doar pentru noi. Şi e frumos aşa. În exterior las picături, frânturi de poveste. De prea-plin sufletesc.
Iar despre doruri, melancolii, vise…solitudinea dă naştere, de cele mai multe ori, unor pagini reuşite. Viaţa se transformă-ntr-un soi de literatură atunci când ceva esenţial îi lipseşte. Din umbră, pateticul stă la pândă. Îi e uşor să se strecoare. Fără să-ţi dai seama. Uiţi să te opreşti. Te amăgeşti. Crezi în ceva ce nu există. Decât în visul tău.
Dar toate astea nu contează. Ceea ce contează este răsăritul reflectat în felia de pâine prăjită. Aprilie din noi.
Şi Zeul, care ne priveşte. Şi care e bun cu noi.
