Moarte matinală

M-ai izbit cu tâmpla de-un capăt al somnului

Aruncându-mă prin întuneric

Tocmai când, zgâriind uşor stratul subţire de gheaţă,

Aşternut pe ochii uimiţi ai păsărilor

Unghiile se scufundau în sângele cald.

Am căzut prin tine lăsând în urmă dâre stacojii

Urmărită de privirea lor goală

Cu gheare minuscule prinse-n păr, de umeri şi pe degete

Printre aripi înnebunite, lovind ziduri invizibile

Printre ţipete gâtuite de-o spaimă necunoscută.

Pe haina albă-a pământului, trupul meu prăbuşit

A cerşit iertare printre cadavrele înaripate şi oarbe

Răsfirate fără voie-n dimineaţa fără culori şi glasuri

În care soarele şi-a plecat fruntea şi pleoapele

Acoperindu-şi tăcut paşii cu nori încercănaţi.

Când plouă în Februarie

N-ai sărutat marea, în lunga ta plimbare hibernală de-a lungul braţului ei nesfârşit

“E prea rece”, mi-ai spus, c-un zâmbet pe care ţi l-am simţit de peste timp

Suntem două gânduri rătăcite, zărindu-se mereu de la distanţă

Între noi se-aştern oamenii, visul, încrâncenarea, oboseala, teama

Şi uşile înalte, în faţa cărora pumnii se odihnesc uneori, însângeraţi

Tu zbori c-o singură aripă uriaşă, mai puternică decât cele agăţate de umerii mei

Acoperite cu noroi greu, închegat din lume şi lipit cu lacrimi vechi

Ai vrut să-mi dăruieşti o fărâmă din liniştea nopţilor lungi

Dar somnul de piatră ne-a ucis o vreme pe-amândoi şi ne-a pierdut prin el

Aşa ne-a găsit dimineaţa, cu sufletele lipite strâns unul de altul

Cu trupuri despărţite de ape şi buze-nvineţite de strigăte fără sfârşit

Am blestemat lumina ce ne-a coborât pe pleoape şi le-a frânt în două

Tu ai mers în continuare cu visul de-o mână, cu ploaia-n cealaltă

Iar pe mine m-ai aşezat pe-un colţ ascuns al tâmplei tale stângi

Am rugat zadarnic noaptea să-mi mai dea un inutil răgaz

Apoi m-am strecurat încă odată printre gratiile ruginite

Şi te-am privit cu mâinile dincolo de marea gri.

...

Treptele tăcerii mele

Se-nfăşoară-n jurul timpului

Coborând adânc

Tot mai adânc

Prin trupul pământului

Prin cerurile de jos

Străbătând întunericul.

La capăt

Inevitabilul viol solar

Va sfâşia noaptea

Cu colţi aurii.

De-abia născuţi

Zorii vor creşte

Pe frunţile noastre.

Camera cu scrieri

N-am aflat inca secretul incaperii cu usi rotunjite la colturi. Asta este, de fapt, unul dintre lucrurile care-mi plac cel mai mult. Faptul ca nu l-am descifrat. Inseamna ca are farmec. Inseamna ca atmosfera are o poveste. Sau mai multe. O multime de urme adunate pe podeaua de lemn. Pe manerele scaunelor, care-si tot schimba culoarea. Pe acei pereti, pe suprafata carora s-au perindat de fiecare data alti si alti ochi.

Ea intregeste, intr-un fel, locul. Seara trecuta o priveam zambind si-am fost tentata sa-i spun ce mult imi placuse contrastul dintre noaptea inghetata de-afara si cerceii cu cirese din urechile ei. Si calmul albastru al privirilor. Felul in care o auzeam uneori incercand sa domoleasca copiii galagiosi si nerabdatori. Si tonul serios, extrem de convingator, cu care imi spusese: “In noaptea asta o sa vina primavara”.
Mai stii? Poate a si venit, dar se lasa inca asteptata pe sub zapada. A avut drum lung de strabatut, pe sub pamant. Cred ca inca-si tine capul acoperit. Dar o simt. Este acolo. Si aproape ca intotdeauna, va avea o aparitie brusca, exploziva, dezlantuita.

In vara tarzie de septembrie am privit pentru prima data, cu aceeasi incantare, usile rotunjite. Eram Alice, gata sa pasesc dincolo de ele, acolo unde se intindeau, pesemne, tinuturi necunoscute, la care ma tot gandisem si unde nu stiam daca aveam s-ajung vreodata. Inca nu stiu. Si inca ma poticnesc, aproape la fiecare pas. Ma-mpiedic in aripi. Ma pierd printre idei care ma cutreiera de la un capat la celalalt, intr-o miscare continua, lipsita de armonie, pe care-ncerc s-o transform intr-un dans.

Pe aceeasi fereastra privesc acoperisul acoperit de zapada al casei de-alaturi. Ii urmaresc conturul. Ii vad pleoapele sub care se-ntind gene uriase, ascutite, inchise in cristale ondulate, lungi, care ma duc cu gandul la clapele deformate, monocolore, ale unui pian straniu. Si-n timp ce le-admir, picioarele-mi devin si mai nesigure sub stratul tare, inghetat. Pe masura ce trec orele si noaptea inainteaza, tacerea strazilor e mai adanca, mai aspra. Trecatorii, din ce in ce mai rari si mai grabiti, prelungesc senzatia de pustiu si de somn.

Inauntru, o alta tacere este accentuata de pasii apasati ai ceasului. Si de cateva voci care citesc, din cand in cand. Una singura mi-e cunoscuta. Una care ma poarta “in fiecare zi, putin mai departe”. Spre mine, cea nedezvaluita. Cea care-si ascunde obrazul sub cateva suvite. Sau se-acopera cu straturi groase de teama si-ndoiala.

Gandurile-si iau zborul tot de pe genunchi. Se-ndeamna unul pe altul, apoi se inalta usor in varful picioarelor si se-arunca-n spatiul strajuit de zidurile albe. Se rotesc in zbor, patrund prin urechi si cateva dintre ele aluneca pe valurile sufletului pastel. Uneori e greu sa le prind din urma, sa le stapanesc, sa le-adun laolalta. S-au obisnuit sa fie libere. Desi le-nteleg libertatea, nu ma pot abtine sa nu le fac uneori prizoniere intre pagini. Este, poate, cea mai frumoasa forma de captivitate.

Fularul e impregnat de iarna. Cand il desprind, mirosul ei se-nclesteaza pentru cateva clipe cu caldura, apoi se risipeste prin incapere. Cuvintele incep sa se risipeasca pe hartie. Uneori degetele alearga. Sau se odihnesc. Sau devin nostalgice zarind, pe unul dintre ele, urma lasata de creionul scrierilor copilariei. Este o urma calauzitoare, care n-a ramas doar pe deget. M-a purtat prin tot felul de locuri. In cele din urma, m-a adus acolo unde trebuia. In locul unde oprim din cand in cand timpul. Unde invatam sa calatorim prin noi.
S-avem emotii. Sa-nchidem ochii unei lumi si sa-i deschidem catre cealalta.

Dincolo

Ascult tacerea iernii din spatele ferestrelor mari, aşezata pe calorifer.

Imi place sa stau acolo. Pentru că e cald, desigur.
Pentru ca uneori m-ascund dupa faldurile-ntunecate ale draperiei. Si am senzatia ca nici n-o sa ma simti. Nu mi se-aude respiratia, nici o miscare nu tulbura linistea. Doar gandurile ratacesc departe-departe.

Dincolo de fereastra, plopii gratiosi privesc bradul ratacit printre zidurile cenusii.
Cu totii se-ntorc spre mine intrebandu-se. Intrebandu-ma.
“Ai cumva vreun strop de verde pentru noi?”
Umerii mi se-nalta neputinciosi, apoi coboara.
“Mi-as fi dorit sa pot face ceva pentru voi. Trebuie sa va fie frig. Din pacate nu-s Prima Vara. Nu-s nici macar cea de-a doua”.

Unul dintre plopi se leagana, impingandu-i si pe ceilalti.
“Nu trebuie decat sa zambesti Timpului pentru noi. Se va imbuna si va trece mai repede. Si mai lin. Nici n-o sa stii cand tatal nostru, Soarele, ne va darui o haina noua. Curand ii vom descheia nasturii de lemn si din ei, o sa vezi, vor aparea flori. Pe urma o sa fie usor. Stiu ca-ti plac culorile. Iti promit ca daca gasesti zambetul potrivit, o sa le strangem pe toate si-o sa le amestecam intr-una dintre esarfele agatate de gatul tau.”

“As face asta daca zambetul n-ar fi ferecat. Daca as putea vedea cheia. El o va putea deschide atunci cand ma va privi adanc, dincolo de ochi, dincolo de frunte, dincolo de haina care mi-a fost si mie daruita.

Atunci cand va simti pe bratele mele mirosul ierbii si-al pamantului bun, al frunzelor de tot felul. Al ploii care ma sfideaza mereu incalcindu-mi parul. Al pielii, atunci cand tatal vostru, Soarele, ma invaluie si ma face sa stralucesc chiar si-n intunericul adanc. Al noptii din priviri si-al stelelor de pe ceafa. Al resturilor de fructe de pe degete, al nisipului de sub unghii.

Pe buze-mi va rasfoi toate tacerile si va regasi in ele istorii al caror talc numai el il cunoaste, va auzi strigatele salbatice catarandu-se din adancuri pe norii ametiti ai sufletului.
Isi va aminti ca nu am vene albastre si ca mi se-mpletesc alge-n jurul gleznelor.
Va simti in mine chemarea padurilor si ma va vedea alergand printre voi, infasurata in suflul argintiu al zanelor, descifrand apoi tainele flacarilor aruncandu-se pe drumul fara de intoarcere spre cerul plin, indepartat. Imi va recunoaste taietura adanca de pe genunchiul drept si va regasi pe frunte urmele mainilor mele.

Astfel, toate semnele aruncate candva in labirint se vor aduna in fata lui si-l vor face sa priveasca ceea ce vocile ii soptisera bland prin vis. Ma voi lasa impletita, din pamant si din apa, din foc si din aer. Iar zambetul va fi eliberat”.

Copacii si-au intors chipurile spre orasul inghetat, pregatindu-se sa-ntampine somnul unei alte nopti, tulburata cand si cand de vocea mereu taioasa a vantului si de coltii lungi, sticlosi ai iernii. Rabdatori, au continuat sa-si astepte hoinarul tata.

...

La marginea iubirii-ntunecate

Speranta agonizeaza

Cu brate resemnate

Lipite de solzii-aspri

Ai pamantului.

Povestile-s o limba moarta

In ochii goi

Ai victimelor austere.

Resemnati, zeii-si privesc chipul

Schimonosit

In oglinda sparta de vant.

Taina lui Apollo

Pe fundul cutiei de lemn e intuneric si cald. Jumatate din chipul lui Apollo se innegureaza. Usor melancolic, se gandeste la cealalta jumatate, aflata sub cer, batuta de vanturi, undeva pe acoperisul unei cladiri vechi.

Stia, desigur, ca prea putini au aflat de existenta lui. Stia ca si mai putini isi ridica privirile grabite de pe varful pantofilor catre acoperisul unde-si avea salas.

Ii era dor de gatul prelung si alb purtand semnul sarutului sau innegrit. Asta se-ntampla mai ales vara.


Acum, locul ii fusese luat de un fular moale. Colorat. Acum nu-i mai simtea rasuflarea. Si nici gandurile nu i le mai putea auzi. Ii simtea doar degetele, de fiecare data cand ridica capacul cutiei. O vedea mai rar.

Isi amintea ziua-n care il trimisese in calatorie in vasta campie a unei altfel de palme. Atunci cand a zarit in adancitura gatului ei un cerc rece, inghetat, insemnat cu desene labirintice. Chipul necunoscutului l-a cercetat cu priviri patrunzatoare, i-a zambit discret si l-a asezat in buzunar. Se simtise stingher, il cuprinsese teama ca va fi pierdut.

“Nu te nelinisti, Apollo, o sa am grija de tine”, i-a soptit necunoscutul, cu o alta farama de zambet.


“Dar ea?”, il intreba ochiul mut al lui Apollo.

Atunci il asezase din nou in palma, isi apropiase vorbele de singura lui ureche si incepuse sa-i povesteasca. Si i-a tot spus, pret de cateva nopti. Istorii de demult, crampeie de vraja si versuri cantate. Au facut lungi plimbari prin toamna. In linistea odaii cu ferestre-acoperite ii dezvaluise taine si-i aratase taceri neasemuite. Aproape ca se obisnuise cu noptile vii si cu noua adancime rece din preajma. Aceea a ochilor necunoscutului.

De fapt, nu-l mai considera un necunoscut. Era o parte din ea. Il vazuse strecurandu-i-se prin piele, prin firele lungi-albastrui ce-i traversau bratele, prin colturile-ntredeschise ale gurii cand dormea, printre pleoapele plecate-n vis, urcand pe gleznele singuratice, alunecandu-i pe genunchi, dormindu-si somnul greu, in cele din urma, la umbra privirilor ei, cu fruntea adapostita sub degetele-ngalbenite de samburii unei rodii.

Se linistise.

Intoarcerea a fost surprinzatoare pentru amandoi. Pielea ei mirosea altfel. Ii simtea cresterea pletelor in varfurile care-l mangaiau cand si cand. I-a atins jumatatea de chip ganditoare si l-a intrebat fara cuvinte. Prizonier in cercul sau argintat, Apollo a privit-o neputincios si a ferecat taina ascultata de singura lui ureche.

In orasul acoperit cu fire de ceata, pe acoperisul unei cladiri vechi, jumatatea lui cea libera sta de vorba cu vantul si cu tacuta luna asteptand dezmierdarea soarelui pierdut prin timp.