Despre aripi

Plutire molateca a frunzelor. Pasi ratacind prin toamna. Parfum de galben si de molcom. Soare bland si mangaietor. Si tacere. Tacere plina de ganduri zburande.
De intrebari.

Despre cat de greu cresc aripile. Despre lungul lor drum catre zari si zbaterea nebuna si-nversunata. Despre cat de stinghere si neobisnuite apar ele prin lume. Cu cat cresc mai inalte, cu-atat mai greu apasa umerii. Binecuvantare si blestem. Un dar. Ascuns. Dezvaluit atunci cand intalnesc alte perechi de aripi.

Zborul e fragil. Timpul si oamenii le-apasa si le smulg cate-o pana, incet, pe nesimtite. Iar apasarea devine mai grea. Atarnand zdrentuite, neputincioase si..stranii. Griul se cerne deasupra lor.

De multe ori se lovesc. De si mai multe ori se rup. Durerea aripilor rupte-i crunta. Ai crede ca e momentul cand dispar, ca durerea provocata se-nchide, in timp, ca orice rana. Raman cioturi. Radacini. Care nu pot fi inlaturate. Care-ti amintesc ca au existat. Ca-s parte din tine. Ca nu poti uita zborul de-odinioara.

Ca senzatia de-naltare, de plutire..te va-nsoti mereu..oricat de mult te-nversunezi sa uiti, oricat ai incerca sa te legi de pamant.

De fiecare data cand vei intalni in cale culori, frunze, toamne ravasitoare sau blande, surasuri melancolice, zapezi neintinate, acorduri muzicale..sau vant care-ti sopteste tainic la ureche, sau nebunia marii in seri albastre..fiecare astfel de clipa iti va atinge urmele aripilor de-odinioara..

Timid, la fel de tacute..pene vor creste la loc..cresterea-i anevoioasa.

E-un altfel de zbor. Inclestarea aripilor cu pamantul si oamenii din lumea gri este teribila. Si de-asta zborul nu poate fi unul solitar. Pentru ca atunci cand se rup, sa poata fi purtate o vreme si vindecate de alte si-alte aripi...