Intunecare

In adancul padurii, unde toamna se lasa-ncet sfasiata de suflul unei alte ierni. Unde ramurile copacilor sunt brate labirintice, nesfarsite, care acopera, care se prind intr-un ultim, nebun si chinuitor dans. Al iubirii si al mortii. Pasii se-afunda in patul de frunze. Culorile-s duse toate. Si cerul apasa greu. Taietura aspra a vantului pe obraz, patrunzand printre plete…

Uneori tipatul din suflet e-asurzitor, te copleseste si te doboara. Si nu mai vrei drept martor decat padurea, muntii-ascutiti, apele furioase..si-ncepi a visa un somn lung acoperit de frunze. Un somn fara vise. Si fara zbaterea dureroasa de aripi..

Cuvintele incearca s-ascunda tipatul. Privirile se pleaca la randul lor pentru-a pastra aceeasi taina. De-ar putea unghiile sa sfasie pieptul, ar elibera focul verde.

Si-atat. Nu mai stiu sa scriu. Sau, mai bine spus, nu mai stiu sa imbrac in cuvinte glasul interior.

Am pierdut firul povestii. N-as putea s-o scriu mai bine decat ma scrie ea pe mine.

O clipa. Un apus. O soapta.

E cu-adevarat un tinut desprins dintr-o poveste. Una adevarata. La fel ca Bucovina. Dar altfel. Atat de frumos impletite toate ca-i musai sa vezi. Si sa iei cu tine totul. Sa sorbi cu nesat aerul. Sa privesti fara sa te saturi. Sa fii pe drum si sa simti nevoia sa te opresti mereu si sa stai sa cuprinzi zarea-ntreaga intr-o imposibila tentativa de-a lua cu tine-o particica, inca una, si-nca una...

Si cat de simplu era sa te bucuri acolo. Si cum totul respira un soi de..curatenie. Dusa-i toata-acea liniste. Dar imi amintesc.

Imi amintesc un moment, inainte de caderea serii, la Barsana. Scurta plimbare. Pe drum a-nceput sa ploua. Stropi marunti, desi si calzi. Si-am tot mers cu ploaia pe fata. Am urcat sus la biserica din deal. Acolo, cateva batrane uitate de timp. Nu doar din pricina varstei. Era..graiul venit de undeva de demult. Erau straiele. Asteptau preotul sa-nceapa slujba. M-am asezat intr-un colt si le-am ascultat c-un zambet mic-mic in coltul gurii. Aveau trupuri mici, chircite, devastate. Da, de El, Maria Sa, Timpul.

Care pentru mine s-a oprit in loc in seara aia. Cand privirile s-au ratacit de nebune si s-au desfatat cu dealuri, paduri, cu zarea, de-acolo, de sus, din biserica satului. N-as mai fi plecat. Da, a fost una din clipele verzi. Pentru ca, de fapt, verdele nu-i in primul rand o culoare. E o stare.

Acolo am vazut un apus...unic. Inchid ochii si-l revad. Cum o fasie, una singura, de soare, a poposit pentru cateva clipe pe-o culme. Si-a ramas acolo, aurie, ca-n miez de zi, aproape ca-i puteai simti caldura de departe. A mangaiat usor, s-a tot retras pana-a disparut cu totul..

Intre timp, ploaia se oprise.

Scrisoarea Mariei

"Am trait trei zile stranii: plaja, marea. Pe toate drumurile au venit spre mine amintiri din alte timpuri. Nu numai imagini: glasuri, strigate si indelungate linisti de altadata. E ciudat, dar a trai inseamna a construi amintiri viitoare; chiar acum, in fata marii, imi construiesc cu minutiozitate amintiri pentru zilele care vin si care, uneori, imi vor aduce tristete si disperare.
Marea-i aici, furioasa si vesnica. Plansul meu de atunci, inutil. Inutile asteptarile mele pe plaja pustie, privind cu statornicie departarile verzi. Ai banuit si ai pictat oare aceasta amintire a mea sau ai pictat amintirea multor fiinte ca tine si ca mine?
Acum insa chipul tau mi se interpune: stai intre mare si mine. Ochii mei se intalnesc cu ai tai. Esti linistit si putin trist; ma privesti de parca ai cere ajutor".

E. S.

Sufletul Toamnei

"Si s-asculti pustiul...ce melancolie"

Astazi de-abia ti-am simtit prezenta, ti-am auzit pasii sovaielnici pe alocuri, glasul grav, adanc, miresmele pe care numai tu stii sa le amesteci in asa fel incat sa nu semene , frunzele-aurii pictate-apoi de ploaie intr-alta nuanta.

Iar in seara aceea ti-ai dezvaluit obrazul cel bland si m-ai insotit pe dealuri molcome sarutate de-un apus..ca-ntr-o poveste. Iar vantul nebunul ti-a venit in intampinare si s-a prins in jocul tau de frumoasa trista . Nu-mi dau seama nici acum ce-mi place mai mult. Sa scriu despre tine sau sa te traiesc iar si iar.

Lumina cu care-nvalui padurea e singura in fata careia ma pierd. Iar chipul tau - amestec de zambete si melancolii salbatice, de lacrimi si de caldura – o sa-l iubesc pana cand cuvintele toate vor seca. Si-atunci iti vei sadi vraja intr-alte si alte suflete.

Doi castani uriasi inca vegheaza casa veche cu ziduri scorojite de timp si de tine. Treptele de piatra trebuie sa fie acum inecate-n frunze. Ma-ntreb daca lemnul miroase la fel. Poate pentru ca mi-a aparut in vis noaptea trecuta. Cu incaperile ei inalte. La fereastra era copacul auriu in lumina unui felinar. Esti atat de prezenta acolo. Pentru ca-i plina de trecut.

Sunt locuri care, indiferent de anotimp, vor fi impregnate mereu de parfumul tau . Si cu oamenii se-ntampla la fel. Chiar de duc dorul zapezilor, chiar daca marea-si face carare printre degetele mele, chiar daca nebunia copacilor de-abia infloriti ma face sa plutesc…tot a toamna o sa miros. Esti in mine. Si tot tu presari si cuvintele, si simtirea, la fel cum raspandesti frunzele si te rotesti intr-un ametitor vals al culorilor...

Cu toamna pe dealuri

Printre ruine arse. De soare. De timp. Si de verde

Cu ochii mariti de uimire, c-un obraz pierdut printre plete, asculta pierduta-n zari povestea.

"A existat candva o domnita din timpuri de demult...de fapt, n-a existat decat una singura..."

Cateva clipe doar tacerea asurzitoare.
Apoi vocea ezitanta:

"Si ce s-a-ntamplat cu ea?" Cealalta voce - adanca, grea de ganduri, involburata de vant, rosti:

"A plecat...intr-un taram verde..."

Da, a plecat, si tot pleaca. Cauta. Sau poate doar fuge. De lume. Si de ea. Si de umbre. Departe. Printre ruine napadite de-aceeasi obsedanta culoare.

Floare de lotus la poalele vechii cetati

Mi-a ramas intiparita, din nou, acea senzatie incredibila de liniste descoperita-n plina zi.
Simplu de tot. Incredibil. Am fugit asa departe de oras, departe-n munti, ca sa regasesc frumusetea uitata a simplitatii.
E-un dor ce ma-nsoteste tot timpul.

Dincolo de paduri, ascuns intre munti...

Un alt loc plin de povesti.
Pictat in atatea culori
Cu verdele tinandu-le pe toate sub mantia-i nesfarsita
Cu liniste adanca noaptea
Cu cer adevarat, innebunit de-atatea stele...
Cu case albe, curate si cuminti.

Candva un castel...

Castelul Contelui L.

Undeva in Transilvania. Unul dintre locurile unde doream sa-mi asez pasii. Vechi. Piatra. Istorii de demult. Tocmai ceea ce iubesc - "de demult". Nu seamana chiar cu un castel. Dar piatra-i devorata de timp. Iar treptele scartaie. Si e suficient. Este altfel. Un sat adormit intr-o amiaza de vara. Lazarea.

Adiere de Bucovina

"In seri de vara-albastre voi merge pe carari,
Cu talpile piscate de ierburi si de spice;
Le voi simti racoarea, din glezne pana-n nari,
Si-mi voi lasa-n vant parul, spre cer sa mi-l ridice.

O vorba nu voi scoate, nu voi gandi nimic,
Dar imi va creste-n suflet iubirea nesfarsita;
Voi pribegi-n Natura, ca un tigan calic,
Si beat de fericire, ca langa o iubita".

Simtire - A. Rimbaud

Greenland este o intindere atat de vasta cum numai in povesti ai crede ca poti intalni. Vorbeam si vorbesc adeseori despre “un colt de rai”. Si n-a fost decat o iluzie. Pentru ca-n drumul meu am intalnit si stiu ca voi continua sa intalnesc colturi de rai… de fiecare data altfel, de fiecare data mai frumoase parca..

Frumos e cel mai sec cuvant care ar putea descrie senzatia traita intr-o pajiste plina cu capite, intr-o liniste desavarsita intrerupta doar de bratele lungi, molatice ale vantului mangaind brazii, de umbra unor veverite pe care de-atata emotie si surprindere n-am reusit sa le pastrez intr-o imagine…sau de pasii unor calatori rataciti pe Aleea Eternitatii…

Nimic mai adevarat. Caci acolo timpul se naste si moare. Cuvintele isi pierd rostul si intelesul. Nu poti decat sa privesti. Sa simti si iar sa simti. Acolo unde totul e simplu, unde totul pare a fi ca la-nceputuri. Pur, nealterat. Verde.

Acolo unde nici intrebarile nu-si mai gasesc locul. Pentru ca ceea ce vezi e raspunsul tuturor intrebarilor tale.

Inchid ochii ca sa-mi amintesc iar si iar atingerea vantului si-a soarelui pe fata, uimirea si bucuria…mirosul ierbii...mirosul vietii..si-al eternitatii…