Acasa, in povestea trecutului

Imi amintesc si-acum mirosul de lemn vechi imediat cum intram in hol. Cateva trepte de piatra. Oglinzile prafuite in fata carora zaboveam de fiecare data. Si inca cateva trepte, de lemn. Felul in care scartaiau cand urcam la etaj. Era o curiozitate. Ca si cand sus s-ar fi aflat cine stie ce comoara. Sau poate teribilul secret al unui Barba-Albastra. Ca si cum n-as fi stiut ca la etaj locuiau inca doua familii. Era ideea de liniste si zgomotul treptelor, felul in care trepida lemnul vechi. Si cum ma opream de fiecare data la jumatatea drumului, tematoare. Incaperile inalte care-ar fi putut foarte bine sa fie sali de bal candva demult.

Castanii din curte...imensa umbrela de visare. Si ele toate, amintirile, stranse in ani si-n noi. Cu zambete si lacrimi, cu o viata noua sau cu altele ce s-au sfarsit. Cu multe nopti petrecute printre filele cartilor sau printre brate demult uitate. Cu povesti spuse o singura data si ferecate. Cu saruturi rasarite de niciunde. Cu glasuri auzite de-afara si cuvinte schimbate din cadrul ferestrei. Cu atatea si-atatea nopti...

Cheile uitate intr-o zi si geamul ala ingust, singurul prin care m-am putut strecura inauntru..si seara in care ne-am asezat pe-aceleasi trepte si-am baut bere. Eu, care n-am fost niciodata o mare amatoare, tu, care pe vremea aia n-aveai nici pe departe varsta pentru a degusta asa ceva.

Bradul ala atat de instabil, impodobit in pripa, fredonand din toate puterile, pentru a sfida probabil scarlatina care a incercat sa ne strice in anul acela Craciunul. N-a reusit.

Brutus cel in alb, negru si bej care alerga prin biblioteca si pe care atat l-am plans cand am intrat si nu l-am mai auzit facandu-si simtita prezenta. Si cat ne-am mai intristat. Poate n-am avut suficienta grija de el, poate intr-adevar era bolnav...

Bucataria aia minuscula cu dulapuri suspendate la care niciodata n-ajungeam. Praful pe care-l stergeam si nu treceau nici doua ore si se-aseza din nou enervandu-ma teribil. Si iar incaperile inalte in care de multe ori aveam senzatia ca ma pierd.

Nu, n-am uitat prima noastra intalnire. Erai in ultima camera. M-am apropiat in varful picioarelor. Dormeai. A fost intr-o alta viata? Au fost alte personaje?
Sau poate doar timpul...da, vesnicul, irepetabilul si imposibilul protagonist.

Atat am iubit casa aia veche. Plina de povesti din copilarie si adolescenta. Cu o istorie a ei. Mi-e dor de fluieratul pe care-l auzeam atat de des la ferestre. La aproape orice ora. Si, la fel cum ti se-ntampla probabil si tie, de fiecare data cand am trecut pe langa ea, mi s-a strans inima privindu-i parasirea, ferestrele acoperite de-un gri inchis, mohorat...

Doar castanii au ramas. Amintirile. Si noi. Micii mari oameni de azi.