No subject

Nu e un secret si nici macar ceva neobisnuit faptul ca iubesc norii, ploaia, furtunile, ca ma inspira, ca fac din cand in cand respirabil aerul orasului, ca-mi trezesc aripile din somn si ca-mi presara vis in priviri…

In dimineata asta, devreme, am traversat un parc. In dimineata asta a plouat peste tei si aleile s-au acoperit cu flori transformate-n praf fin si parfumat. Iar eu mi-am dorit sa petrec o noapte alba de iunie ascunsa printre ramurile lui. Acelasi Damien Rice care mi-a mangaiat trecuta toamna m-a insotit si de data asta prin scurta-mi peregrinare.

De fapt, asta n-are nicio legatura cu ceea ce voiam sa scriu aseara. Aseara cuvintele s-au ascuns de mine pentru a nu stiu cata oara. Parca pentru a ma dojeni, poate pentru a ma pedepsi pentru ca mi-am pierdut credinta in ele, pentru ca le-am dispretuit de multe ori, pentru ca…

Chiar daca nu reusesc intotdeauna sa transpun prea bine glasul sufletului in cuvinte, povestile se tes, sunt acolo, unele vor ramane probabil ferecate…si prea putine vor iesi la suprafata…Da, de cele mai multe ori nu exista nici macar un subiect, nu exista decat ganduri, poate si mai putin, doar franturi rupte dintr-un gand, dintr-o idée..

Nu e un secret nici faptul ca nu-mi place sa pun prea mult din viata personala intr-un spatiu public cum este blogul. Si poate asta-i unul dintre motivele pentru care, uneori scrierile-s doar pentru mine, uneori textul nu-i decat o imbinare de fraze incalcite, fara legatura unele cu altele…Da, felul meu de-a scrie e unul haotic. Dar daca linistea ar indeparta la un moment dat haosul, cuvintele-ar ramane mute.

La fel cum un text ramane sec atunci cand nu contine viata. Momentele mele de tacere in scris sunt cele in care viata ma cheama afara. Si atunci cand lacrimile sau zambetele devin prea intense si depasesc cuvintele. Dar le strang. Pe toate. Si le duc mai departe cu mine.

Cel mai frumos dar care-a aparut odata cu blogul a fost zambetul acela tainic care apare de cate ori aflu c-am adus la randul meu un zambet pe chipul cuiva care ma citeste, sau o unda de visare...sau cand pur si simplu am trezit..ceva…Doar asta conteaza. Trairea. Intensa, pura si unica. De fiecare data.

Mina a aparut vara trecuta dintr-un joc plin cu imagini. Un joc care a ajutat-o sa descopere o lume vazuta prin ochii cuiva care stie sa priveasca, a ajutat-o sa se redescopere si, nu in ultimul rand, sa scrie. Randuri mai bune sau mai proaste, dar intotdeauna asa cum a simtit. Fara masti.

Si pentru asta nu pot decat sa multumesc. Si sa asez aici un zambet plin de parfumul teilor amestecati cu ploaie. Pentru voi, cei care stiti sa priviti. Care n-ati devenit supusi in regatul lui "trebuie".