Din cochilia moale-a palmelor mamei
Copilul trestie-şi înalţă fruntea către zări
Privind departe spre labirintul de piatră
Spuma culorilor se prelinge-n adâncuri
Zâmbetul se dizolvă printre anotimpuri
Paloarea-i sărută obrajii, pe rând
În vreme ce pământul se-adună-ntre umeri
În vreme ce dincolo de ochi se-adună ceaţa
În vreme ce soarele-şi ia rămas-bun
Cu mâinile-nroşite şi grele de zile
Un suflu rece, tăcut, spintecă cochilia
Un necunoscut alunecă-n marea amară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu