Ce mai veste poveste

N-am să-ţi mai spun nimic din ceea ce ar putea părea un clişeu

Mă scot din minţi magnoliile înflorite care au invadat instagram-ul

Mirosul de iarbă şi pământ care-mi umple nările

Şi vântul care mă răvăşeşte, dar a cărui muşcătură n-o mai simt

Aşa cum nu mai simt timpul

Parcă l-am strâns în pumni cu toată puterea pe care n-o mai am

Şi l-am aruncat cât colo.

Parcă m-am blocat undeva între ani

Şi tot ce se întâmplă îmi provoacă mirare vecină cu revolta.

Toamna mă camuflează, cel puţin, mă lasă să amân

Lumina, în schimb, mă împinge în faţa oglinzii

Unde mă întâlnesc cu tine din nou

Imaginea atât de familiară

Pe care am aflat de curând că o urăsc de moarte

Şi cum ştim atât de bine, ura mănâncă cu poftă din tine

Te îmbrăţişează, te devorează încet şi sigur

Că ăsta e scopul ei primordial, cu care te lupţi,

Până într-o bună zi, când crezi că ai lăsat-o în urmă

Când te simţi un om mai bun, cu un zâmbet care se tot aşază

Şi când constaţi că e inutil, că voi doi aveţi o legătură

Strânsă cu noduri din alea marinăreşti

Pe care numai ceva ce nu mai ştii sigur că există

Le-ar mai putea tăia.

Aşa, fiecare dimineaţă începută împreună

E o porţie zdravănă de sfârşit pe pâine

Lângă cafeaua pe care o înghiţi cu atâta nesaţ.