Taramul Verde exista

Doar norii calatori, stancile,
apa, vantul..si toate astea inundate de-o mare de verde. Ce-ar mai fi de spus in fata frumusetii in stare pura...zambesti si-ai vrea sa iei totul cu tine...fiecare imagine, fiecare gura din aerul de-acolo, fiecare adiere...si nu poti decat sa fii recunoscator. Nu e-o bucurie tainica, ci una care-ti invadeaza toate ungherele fiintei.





Departe de lume, am ajuns la intalnirea cu norii. Si cu ploaia nebuna. Ce-si are locul ei atat de special in suflet. Ploaia care accentueaza verdele. Drumul serpuit, intortocheat, strange muntele intr-o imbratisare fara de sfarsit. Mi-a amintit..pentru a cata oara..m-a trezit..m-a facut sa zbor iar pentru cateva clipe. Cu care aripi? Aici, jos e tare greu. Dar in tinutul verde totul e posibil, aici totul se-ntampla altfel.




Odata ajuns capeti puteri nebanuite si nestiute. Singuratatea locurilor. Foarte rar ai sa intalnesti oameni. Si cand iti apar in cale, chiar de-s necunoscuti, iti zambesc, te saluta si se vorbeste despre cat de aspra e vremea sus. Zambet. Ar fi atat de usor..Mi-as dori sa-si pastreze salbaticia. Ca vantul nebun, puterea nemarginita a ploilor si-a zapezilor sa-i tina departe pe cei din celalalt tinut, intunecatul tinut al lui "trebuie", de muntii neintinati inca.

Deasupra norilor. Transalpina. Tinuturile mele verzi

Undeva in vama...

Multime de stele si-au dat intalnire pe cer. Iar privirile mele nu se mai saturau, avide, uimite ca uite, inca mai poti zari, departe de orasul mare si murdar, nebunie miraculoasa.,,o nesfarsita pajiste instelata. Senzatie de ameteala. Si de bine.
Degete strecurandu-se prin tufe de agrise si zmeura. Pisici. Si marea mea.

Pentru ca uneori e numai a mea. Pentru ca are cate-o taina pentru fiecare.
Si o nuanta pe masura. Si pentru ca uneori, ascuns sub una din umbrelele de stuf, cu picioarele incrucisate, timpul se opreste. Si nu mai e decat vantul pe fata. Aceiasi stropi de sare si nisip.

Putin inainte de asfintit ma grabesc sa-mi mai iau odata ramas-bun. Undeva pe plaja pustie un pusti se joaca nestingherit. Genunchii mi se-afunda iar in nisipul rece. Si palmele se mai strecoara odata prin valuri. E doar mai dar pentru mine clipa asta e invaluita de-un suflu discret al toamnei.

Una dintre pisici se-ndreapta agale, cu pasi moi spre mine. Mi se urca tacticos in poala si-ncepe sa toarca. E pe-nserat. Liniste. Racoare. Ea doarme in bratele mele si-i calda. Nu ma misc, de teama sa n-o deranjez, sa n-o trezesc si sa plece. Catelul e teribil de posesiv si de invidios. Nu-mi da pace o clipa. Cu siguranta vrea sa se bucure si el de-aceeasi atentie. Doar o clipa.

Nicaieri nu ma simt mai bine purtand rochii lungi decat pe tarmul ala cu stanci, argila amestecata cu apa marii si scoici peste care talpile pasesc cu grija…iar senzatia vantului aninat in faldurile rochiei ma duce departe-departe. Poate la o panza a lui Whistler, sau poate la imaginea solitara a lui Emily Dickinson intr-una dintre plimbarile pe dealuri alaturi de cainele ei…

Si mai visez inca, cu vechea-mi naivitate, la povestea despre margeanul pe care-l aduce marea odata la douazeci de ani. Care mi-a placut atat de mult incat n-am inteles niciodata de ce n-ar fi reala. De-asta uneori privirile devin iscoditoare purtand cu ele speranta secreta ca undeva ar putea fi ascunse boabele magice colorate.

Ganduri imprastiate. Plete dezordonate. Nuante amestecate. Fasii de suflet. Farame de amintire zburande. Haine de panza. Aripi? Doar ale pescarusilor de data asta. De data asta-s doar bratele goale.

No subject

Nu e un secret si nici macar ceva neobisnuit faptul ca iubesc norii, ploaia, furtunile, ca ma inspira, ca fac din cand in cand respirabil aerul orasului, ca-mi trezesc aripile din somn si ca-mi presara vis in priviri…

In dimineata asta, devreme, am traversat un parc. In dimineata asta a plouat peste tei si aleile s-au acoperit cu flori transformate-n praf fin si parfumat. Iar eu mi-am dorit sa petrec o noapte alba de iunie ascunsa printre ramurile lui. Acelasi Damien Rice care mi-a mangaiat trecuta toamna m-a insotit si de data asta prin scurta-mi peregrinare.

De fapt, asta n-are nicio legatura cu ceea ce voiam sa scriu aseara. Aseara cuvintele s-au ascuns de mine pentru a nu stiu cata oara. Parca pentru a ma dojeni, poate pentru a ma pedepsi pentru ca mi-am pierdut credinta in ele, pentru ca le-am dispretuit de multe ori, pentru ca…

Chiar daca nu reusesc intotdeauna sa transpun prea bine glasul sufletului in cuvinte, povestile se tes, sunt acolo, unele vor ramane probabil ferecate…si prea putine vor iesi la suprafata…Da, de cele mai multe ori nu exista nici macar un subiect, nu exista decat ganduri, poate si mai putin, doar franturi rupte dintr-un gand, dintr-o idée..

Nu e un secret nici faptul ca nu-mi place sa pun prea mult din viata personala intr-un spatiu public cum este blogul. Si poate asta-i unul dintre motivele pentru care, uneori scrierile-s doar pentru mine, uneori textul nu-i decat o imbinare de fraze incalcite, fara legatura unele cu altele…Da, felul meu de-a scrie e unul haotic. Dar daca linistea ar indeparta la un moment dat haosul, cuvintele-ar ramane mute.

La fel cum un text ramane sec atunci cand nu contine viata. Momentele mele de tacere in scris sunt cele in care viata ma cheama afara. Si atunci cand lacrimile sau zambetele devin prea intense si depasesc cuvintele. Dar le strang. Pe toate. Si le duc mai departe cu mine.

Cel mai frumos dar care-a aparut odata cu blogul a fost zambetul acela tainic care apare de cate ori aflu c-am adus la randul meu un zambet pe chipul cuiva care ma citeste, sau o unda de visare...sau cand pur si simplu am trezit..ceva…Doar asta conteaza. Trairea. Intensa, pura si unica. De fiecare data.

Mina a aparut vara trecuta dintr-un joc plin cu imagini. Un joc care a ajutat-o sa descopere o lume vazuta prin ochii cuiva care stie sa priveasca, a ajutat-o sa se redescopere si, nu in ultimul rand, sa scrie. Randuri mai bune sau mai proaste, dar intotdeauna asa cum a simtit. Fara masti.

Si pentru asta nu pot decat sa multumesc. Si sa asez aici un zambet plin de parfumul teilor amestecati cu ploaie. Pentru voi, cei care stiti sa priviti. Care n-ati devenit supusi in regatul lui "trebuie".

Ma iei si pe mine-n poveste?

O sa-mpletim cele mai frumoase istorii. O sa povestim despre viata ca basm. Despre tot soarele de-afara si din suflete. Despre zapezile cuminti prin care-am colindat. Si despre rasetele nebune undeva in compartimentul vreunui tren care ne ducea hat-departe.

Iar paginile astea vor fi zugravite cu vise balaie si brune. Cu nori pufosi, cu ploi de petale roz-albe, cu case vechi, cu zambete si-ngandurari, cu cate-o lacrima ratacita, cu cate-o ploaie nebuna sau cu puf de ceata. O sa fie-un colt al lumii care-a uitat sa se mai priveasca-n oglinda si sa vada cat e de frumoasa.

O sa-mi strig muza pe toate numele. O s-o trag de manecile lungi, o sa-i trimit o imbratisare si ea-mi va darui cuvintele mult-dorite. E si ea o prezenta tacuta, dar o simt intotdeauna, chiar daca de multe ori ma supara zgarcenia vizitelor ei. De data asta voi sta treaza si-o voi astepta la fereastra. Va aparea de nicaieri, neasteptata si stranie.

Va fi furtuna, asa cum a fost noaptea trecuta. Salbatica, fascinanta, uluitoare, halucinanta...cu plopi ingenuncheati de Maria Sa, Vantul, cu intunecare si nebunie de verde, cu apa siroind si fulgere ce vor lumina chipul inmarmurit pe marginea unei ferestre. Si-mi voi dori sa-i astern darul cu o pana-nmuiata-n cerneala la lumina unei lumanari si cu degetele patate...

Voi zambi mult amintindu-mi despre culori rasarite din ferestre, din oameni si din noi. Despre momentele cand ma dojenesti, despre incapatanarea ta si despre rabdarea mea, despre calmul tau si despre incrancenarea mea, despre dorinta de a ierta si despre neputinta de a uita, despre aripile mele nebune si despre felul in care incerci sa-mi temperezi zborul pentru ca ele sa nu se izbeasca iar de pamant.

Si partea cea mai frumoasa este ca asta-i doar un inceput de poveste.
“Mina, da-ti repede mainile la o parte ca fuge peisajul!”
Da, si peisajul va fugi poate intr-o fractiune de secunda. Dar vor veni altele. La fel cum alti fulgi se vor ascunde iar printre pletele-ntunecate si printre cele-nsorite. Sau alti stropi de ploaie vor poposi asupra acelorasi siluete pe care le poti zari intr-o seara, candva, la apus, pe-un zid de veche cetate, in fata unei case verzi, tesand si-mpartasind ganduri multe, nimicuri sau poate cele mai ascunse taine.

Va fi o calatorie cu nuante, zambet si plutiri. Stiu sigur.

Acasa, in povestea trecutului

Imi amintesc si-acum mirosul de lemn vechi imediat cum intram in hol. Cateva trepte de piatra. Oglinzile prafuite in fata carora zaboveam de fiecare data. Si inca cateva trepte, de lemn. Felul in care scartaiau cand urcam la etaj. Era o curiozitate. Ca si cand sus s-ar fi aflat cine stie ce comoara. Sau poate teribilul secret al unui Barba-Albastra. Ca si cum n-as fi stiut ca la etaj locuiau inca doua familii. Era ideea de liniste si zgomotul treptelor, felul in care trepida lemnul vechi. Si cum ma opream de fiecare data la jumatatea drumului, tematoare. Incaperile inalte care-ar fi putut foarte bine sa fie sali de bal candva demult.

Castanii din curte...imensa umbrela de visare. Si ele toate, amintirile, stranse in ani si-n noi. Cu zambete si lacrimi, cu o viata noua sau cu altele ce s-au sfarsit. Cu multe nopti petrecute printre filele cartilor sau printre brate demult uitate. Cu povesti spuse o singura data si ferecate. Cu saruturi rasarite de niciunde. Cu glasuri auzite de-afara si cuvinte schimbate din cadrul ferestrei. Cu atatea si-atatea nopti...

Cheile uitate intr-o zi si geamul ala ingust, singurul prin care m-am putut strecura inauntru..si seara in care ne-am asezat pe-aceleasi trepte si-am baut bere. Eu, care n-am fost niciodata o mare amatoare, tu, care pe vremea aia n-aveai nici pe departe varsta pentru a degusta asa ceva.

Bradul ala atat de instabil, impodobit in pripa, fredonand din toate puterile, pentru a sfida probabil scarlatina care a incercat sa ne strice in anul acela Craciunul. N-a reusit.

Brutus cel in alb, negru si bej care alerga prin biblioteca si pe care atat l-am plans cand am intrat si nu l-am mai auzit facandu-si simtita prezenta. Si cat ne-am mai intristat. Poate n-am avut suficienta grija de el, poate intr-adevar era bolnav...

Bucataria aia minuscula cu dulapuri suspendate la care niciodata n-ajungeam. Praful pe care-l stergeam si nu treceau nici doua ore si se-aseza din nou enervandu-ma teribil. Si iar incaperile inalte in care de multe ori aveam senzatia ca ma pierd.

Nu, n-am uitat prima noastra intalnire. Erai in ultima camera. M-am apropiat in varful picioarelor. Dormeai. A fost intr-o alta viata? Au fost alte personaje?
Sau poate doar timpul...da, vesnicul, irepetabilul si imposibilul protagonist.

Atat am iubit casa aia veche. Plina de povesti din copilarie si adolescenta. Cu o istorie a ei. Mi-e dor de fluieratul pe care-l auzeam atat de des la ferestre. La aproape orice ora. Si, la fel cum ti se-ntampla probabil si tie, de fiecare data cand am trecut pe langa ea, mi s-a strans inima privindu-i parasirea, ferestrele acoperite de-un gri inchis, mohorat...

Doar castanii au ramas. Amintirile. Si noi. Micii mari oameni de azi.

Fata cu margele de gheata

De-o vreme in apele sufletului e-o inclestare intre verde si alb. Sunt atat de vii, atat de puternice incat se amesteca, se retrag si iar se privesc cu obstinatie, niciuna dintre ele nu e dispusa sa cedeze, niciuna nu se lasa dusa.

De-o vreme a nins fara incetare. A nins atat de mult incat privirile-au fost surprinse cand au constatat ca fulgii mari pufosi s-au transformat in petale roz. Contrariata, m-am intrebat cum se poate sa ninga roz. Poate doar in povesti. Dar povestile nu mai exista, nu-i asa? Si-atunci cum de hotul asta de timp a venit pe nesimtite si-a furat cararile troienite, si brazii incarcati si linistea pe care doar nemarginirea zapezii stie s-o aduca...

Am visat mult in verde. Parte din fasiile desprinse din mine poarta aceeasi nuanta. Si-ntr-o zi craiasa aia a zapezii si-a lui Andersen si-a asezat palmele-i inghetate si-a daruit intinderilor potop de nea, fara de sfarsit. Si-a acoperit culoarea visului. Si atingerea ei a preschimbat alte fasii in margele de gheata agatate la gatul meu.

Pasii s-au pierdut undeva pe carari ce urca neingradite si nestiute in munte. Greutatea siragului doare, apasarea lui ma-mpiedica sa mai urc, imi intuneca privirile si-mi tine sufletul prizonier in tara zapezilor. Daca-nchid ochii imi ning pe pleoape visele. Si cand ii deschid din nou imi ninge peste plete cu petale, soarele mangaie obrazul si-n buzunar am un ravas c-un singur cuvant asternut: dor.

Intr-o clipa degetele il transforma in farame iar vantul nestatornic le-mprastie in zare. Si astfel prinse dorul a calatori. Se-ntoarce cand il astept mai putin, apare brusc, un dusman sau poate un prieten la fel de vechi precum timpul insusi. Vreau sa-l trimit departe, vreau sa se rataceasca si sa uite de mine.

Dar dorul nebun e razbunator. Nu poate ierta degetele care-au vrut sa-l alunge si sa-l franga. Nici pleoapele stranse in fata amintirilor. Nici buzele mute in fata vorbelor. Iar si iar isi deschide larg aripile-brate spre-a ma cuprinde. Si pentru-a privi cum verde si alb se-ntalnesc oglindite in acelasi suflet.