Miercuri în aprilie

Nu-ţi plac casele vechi, cu poveştile lor ascunse în praf

Şi aerul care apasă şi te face să fugi

Lângă tine tăcerea e atât de plină

Că-mi simt gândurile izbindu-se unul de altul.

Totul e în ochi, între noi se-ntinde un drum de „nu ştiu”

Palmele nu schiţează nici măcar un gest prin aer.

Am mers atât de mult la braţ cu timpul

Încât abia acum învăţ să văd.

Am desfăcut atâtea bucăţi din mine

Le aşez într-o ordine cu care fac de-abia acum fac cunoştinţă

Într-o primăvară deghizată parcă în noiembrie

Seara, prin luminile oraşului.

În urma mea, cel mai frumos glas îmi strigă: „măslinuţă”

Nu pot decât să caut chipul sub părul care-l acoperă pe jumătate

Şi privind zâmbetul plin de pistrui care mi se arată

Să-i dau îmbrăţişarea în care e tot mirosul copilăriei.

Mă îndrept apoi grăbită spre locul de deasupra cuvintelor

Unde te voi găsi învăluit în „poate”

Şi într-un vânt care nu ne mai împinge odată unul spre altul.

Ce mai veste poveste

N-am să-ţi mai spun nimic din ceea ce ar putea părea un clişeu

Mă scot din minţi magnoliile înflorite care au invadat instagram-ul

Mirosul de iarbă şi pământ care-mi umple nările

Şi vântul care mă răvăşeşte, dar a cărui muşcătură n-o mai simt

Aşa cum nu mai simt timpul

Parcă l-am strâns în pumni cu toată puterea pe care n-o mai am

Şi l-am aruncat cât colo.

Parcă m-am blocat undeva între ani

Şi tot ce se întâmplă îmi provoacă mirare vecină cu revolta.

Toamna mă camuflează, cel puţin, mă lasă să amân

Lumina, în schimb, mă împinge în faţa oglinzii

Unde mă întâlnesc cu tine din nou

Imaginea atât de familiară

Pe care am aflat de curând că o urăsc de moarte

Şi cum ştim atât de bine, ura mănâncă cu poftă din tine

Te îmbrăţişează, te devorează încet şi sigur

Că ăsta e scopul ei primordial, cu care te lupţi,

Până într-o bună zi, când crezi că ai lăsat-o în urmă

Când te simţi un om mai bun, cu un zâmbet care se tot aşază

Şi când constaţi că e inutil, că voi doi aveţi o legătură

Strânsă cu noduri din alea marinăreşti

Pe care numai ceva ce nu mai ştii sigur că există

Le-ar mai putea tăia.

Aşa, fiecare dimineaţă începută împreună

E o porţie zdravănă de sfârşit pe pâine

Lângă cafeaua pe care o înghiţi cu atâta nesaţ.

De seară

Dragă domnule R.,

Mă bucur că te-am întâlnit. Mă bucur că te pot asculta cu un zâmbet gata să apară de fiecare dată când umpli încăperea cu poveşti. Sunt poveşti serioase, ce-i drept, dar felul în care le spui e unul plin de farmec.

Mă bucur că, deşi se vede că eşti obosit şi că timpul îţi apasă pe umeri, ai puterea aia care vine din interior şi care luminează.

Mă bucur că aflu, mult mai târziu decât s-ar fi cuvenit, poate, cum e să fii un profesor care te face să uiţi tu însăţi de oboseală, de frigul dintr-o sală înaltă şi de ploaia îngheţată dintr-un neverosimil decembrie.

Mi-a plăcut mult cum ne-ai povestit aseară despre plimbările fără ţintă şi despre întâmplările frumoase pe care ţi le pot oferi.

Despre istorii dintr-un Bucureşti care nu mai există. Despre ceaiuri pe datorie şi despre clădiri pe care aş fi vrut să le mai pot descoperi. Cu o altă viaţă, cu alţi oameni.

Şi, după cum mi-e obiceiul, nu te-am putut opri pe scara întunecată să-ţi mărturisesc această bucurie secretă. Ţi-am scris doar rânduri pe care nu le vei citi niciodată.

Cântec

Am să-ţi spun curat,

Că m-am dezbrăcat

De acel gând rău,

Izvorât din hău

De urâtul tot,

De vechi şi de mort

De îngheţare,

De vorbe amare

De trup ce m-agaţă

De tot ce nu-i viaţă,

Şi nu e culoare

De ce nu mă lasă

Să rup ceaţa deasă

De ce e adânc

Şi plin de pământ

Nu pământul reavăn,

Plin de rădăcină

Ci uscat şi aspru,

Încărcat de vină

De întunecare,

Aruncată-n mare

Să o ducă apa,

Să se şteargă pata

Să se ducă norul,

Departe, în zare

Să îl domolească,

Să se risipească

Iar apoi pe umbră,

Pe umbră nătângă,

S-o duci pe pustie

Drumul înapoi,

Fă să nu-l mai ştie.

Azi îţi spun curat

Că m-am îmbrăcat

Cu lumină bună

Dintr-un fir de lună

Că merg pe cărare

Către Tatăl Soare

Să îl rog să-mi pună

Pe frunte cunună

De înţelepciune

Şi de gânduri bune

Să-l rog să mă facă

Fată fermecată

Din raze ţesută

Cu dragoste multă

Din culori făcută

Cu minuni o sută

Să ştiu alunga

Nori de vreme rea

Să ştiu taine multe

Şi necunoscute

Şi să aflu drumul

Tocmai pe tărâmul

Unde e doar zâmbet

Totul doar un cântec.

Trestie-nverzită, trestie-n-toamnă zărită

Erai atât de graţioasă acolo, în tăcere, înconjurată de nebunia unei toamne pe care o tot căutasem, încât nu-mi venea să mai plec. Te-am admirat în aceeaşi tăcere, cu zâmbetul pe buze.

Semănai cu Plath, dar puteai fi la fel de mine o balerină cu talie de fluture. Puteai fi atât de multe într-una singură.

Nici măcar nu vreau să-ţi cunosc povestea. Te-am luat cu mine. Eşti vie.

E suficient.

Mirosul dimineţilor

Îţi trimit o vedere pe care-am scris-o împreună

Ca să-ţi încălzească şi mai mult dimineaţa de iarnă

Prin care eu păşesc cu grijă să n-alunec

Şi să mă duc înapoi direct în vis.

Cineva mă-ntreabă dacă mi-am aranjat părul altfel

Sau dacă am făcut vreo schimbare

Surâd galeş gândindu-mă că ei au uitat demult

Sau poate pur şi simplu nu cunosc

Mirosul iubirii.

Sălbatic Noiembrie

De toamnă…şi-atât. Vârful ghetelor spulberă frunze. In oraşul fără râu, cu încrâncenare servită zilnic pe pâine la micul-dejun, timpul îşi vede de drum.

Prin parc, aceeaşi bătrână înaltă, slabă, cu obraji topiţi, îşi plimbă acelaşi câine negru, cu botul strâns.

Pe cap îmi cresc flori şi buzunarele-mi miros a iarbă şi a piele netedă de castană.

In cuibul poveştilor e cald, pe ceafă alunecă dâre de ghimbir şi mandarină, toate se-adună şi toate îşi caută locul pentru a asista, dincolo de ferestre, la piesa iernii, în două, sau trei, sau poate patru acte.