Iarna mea

Ai spune ca-n tinutul zapezilor e o tacere netarmurita, ca timpul a inghetat si el si ca albul te invadeaza si pune stapanire pe intreaga fiinta. Fulgii se tot cern. Imi ridic privirile si zambesc. E-asa mult zambet ca nu mai incape-n suflet. E-asa de deasa neaua ca pare ireala. Totu-n jur devine ireal. Pentru ca-i prea frumos...si prea multa linistea, nu apasatoare, nu dureroasa de data asta. Moale, adormitoare, cu brate ce leagana si mangaie...

Ma opresc si privesc casele, si cate-o fereastra luminata..si ulitele troienite...si un card de pitici care si-au insirat saniile si aluneca la vale...
H-abar n-aveam ca desenul fascinant, tesatura aceea abia intrezarita chiar exista, ca fiecare fulg are o forma-a lui, ca stelele minuscule de gheata chiar ti se pot aseza in par si pe gene. Si nu poti face altceva decat sa privesti din nou cu ochii mariti de mirare ai copilului si sa nu te mai saturi de minunea ce ti-a fost daruita...

E timpul in care cuvintele se-ascund, parca se intimideaza, parca stiu ca bucuria nu se citeste, ca e asternuta in suflet si pe chip si ca zambetul...trebuie pur si simplu simtit, respirat, tipat...primit si daruit.

Iarna cu-ale ei sclipiri si taceri, cu frumusete nebuna si tacuta-si are salasul in satul vechi. Am regasit-o. Si tot ea, cu palme imaculate si reci a asezat din nou licariri in ochii adormiti de gri. A ridicat usor colturile buzelor..Si pentru c-a fost atat de buna cu mine..pe cararea ce duce spre cetate m-am oprit si-am asezat la randu-mi un sarut pe zapada neintinata inca de pasi.

Domol, fumul pe cosuri toarce povesti nescrise inca...