Stropi azurii

Ca florile de primavara care explodeaza brusc din pamant intunecat. Ca un ras nebun cu gura pana la urechi sau ca un plans sfasietor pe care nu-l poti retine cu nici un chip. Asa se izbesc amintirile-n suflet. Merg pe strada. Stau de vorba. Citesc. Ma plimb. Ma bucur, ma emotionez, ma-ntristez....si amintirea se izbeste-n mine, ma nauceste si ma face s-o intreb “Cum de-ai aparut? Credeam...”
“Ca ne-am pierdut printre fire de nisip, sau prin orase vechi, prin paduri intunecate, prin trenuri pierdute sau la fereastra aceea....inlacrimata de ploaie..sau..”

Imi plec privirea de fiecare data. Si m-ascund. In mine. Vreau aripi de vant sa ma-nfasor bine-n ele, sa ma ravaseasca si sa ma creeze din nou. Daca vreau, pot sa dispar cu totul. Intr-o perdea azurie. Silueta se contureaza vag. Si-apoi de stinge-ncet si se topeste intr-un timp si in petale mov sarutate de stropi reci. Le-as saruta eu insami ca sa nu moara. Le iubesc frumusetea fragila. Si cum stau asezate in coltul ala al camerei inalte...imi intorc privirea cand si cand...sa ma asigur ca-s inca acolo.

Pictate in nesfarsite nuante. Damnare si binecuvantare. Sarut si sfasiere. Parte din mine. Asta ma transforma in mai mult decat un curcubeu.
"Uneori lumina raneste privirea. Si-atunci vezi, trebuie sa te-alung, trebuie sa ramai acolo, oricat de frumoasa ai fi, oricat de inradacinata in mine...". Inclestare. Si uneori tipat mut. Insuportabil. Si doruri. O mie. Ba nu! La fel de nesfarsite ca nuantele acelea, la fel de...
"Intelegi acum...daca te pastrez..as putea disparea in faldurile azurii pentru totdeauna..."


“Nu te vazusem...'
“Nici n-aveai cum....am plecat demult...sunt aici doar pe jumatate...si candva o sa fiu libera.. poate...si tipatul nu va mai fi mut si nici dureros. Va fi pentru c-o sa fie zambet. Si voi simti nisip sub talpi, iarba umeda sau frunze uscate si voi schita iar acei pasi plutitori purtand vestmantul visului...."