Vorba lui Tom Waits...

Câinele coboară prudent treptele căutând adăpost

Pe alocuri blana are ciudate nuanţe verzi-albăstrui

Şi-o rană care mă face să-ntorc privirea

Aşteaptă, lângă cei numiţi oameni, să se-oprească ploaia

N-am răbdare s-aştept, plec prin ploaie

Îl ţin strâns la piept pe Basho, încercând să-l feresc din calea stropilor

Deşi nu cred că i-ar fi displăcut

În curând o voi primi şi pe Sylvia

Bucăţile sufletului ei lipite de sute de foi albe

“Aveţi de gând s-o citiţi des?”,

Mă uit lung, întrebător, la viitoarea carte.

“N-aş putea să vă spun chiar acum”

Ba aş putea, doar că m-ai luat prin surprindere

“Şi cu bicicleta, şi cu umbrela?”

O-ntreabă cineva zâmbind pe neobişnuita trecătoare

Poartă pălărie şi-ncearcă să-şi facă loc

Prin marea de umbrele grăbite

Pălăria mea e încă pe drum

Mi-o aduce vântul, de departe, de pe stânci

Drept răsplată pentru că l-am lăsat să doarmă-n părul meu

În ziua în care-a fost furtună de flori, de picaturi şi de lumină

În tot timpul ăsta e încă prima vară

Şi încă plouă prin mine.

Alb şi negru-s una

Tu nu exişti

Eşti acuarela care se dizolvă zilnic

În care culorile se-ntrepătrund

La fel cum sângele meu îşi schimbă nuanţa

Amestecându-se cu florile otrăvite,

Cu florile înalte şi aspre

Care-mi cresc din tălpi până-n creştet

De când îţi tot desenez sufletul rupt din neguri

Mi s-a tocit vârful creionului

Degetele mi s-au înnegrit

Chipul mi s-a pierdut

Dincolo de oglinzile lăsate-n voia pânzelor

Dincolo de ferestrele-acoperite cu maci uscaţi

Dincolo de o mare pe care-am lăsat-o în urmă

Palmele-s înnodate cu vrajă doar în cercul rece

Tu visezi doar în cercul meu magic

Dezmierdând plete de piatră, mereu lungi

Uneori, când taci, te uit prin mine

Tu exişti doar în mâinile mele

Doar pentru că respiraţia mea

Încă sărută oglinzile-acoperite.

Copilul trestie

Din cochilia moale-a palmelor mamei

Copilul trestie-şi înalţă fruntea către zări

Privind departe spre labirintul de piatră

Spuma culorilor se prelinge-n adâncuri

Zâmbetul se dizolvă printre anotimpuri

Paloarea-i sărută obrajii, pe rând

În vreme ce pământul se-adună-ntre umeri

În vreme ce dincolo de ochi se-adună ceaţa

În vreme ce soarele-şi ia rămas-bun

Cu mâinile-nroşite şi grele de zile

Un suflu rece, tăcut, spintecă cochilia

Un necunoscut alunecă-n marea amară.

Trecere

Nu mai visez demult magia vreunui anotimp

Raza de-acum, ce-mi încălzeşte sângele-mpietrit

Dispare printre straturile-ntunecate-ale pământului

Nu-ţi pot privi zâmbetul

Pentru că-ţi întrezăresc orbitele golite

Nu-ţi simt degetele apropiindu-se

Pentru că-ţi văd inelul alunecând pe falange.

Îmi sprijin braţul pe-un adevăr întunecat

Pentru că mi-e singura călăuză

Prin labirinturi străjuite de năluci

Printre liane lungi, uscate

Prin nopţi pictate de visele pământenilor.

Ai mâinile prea calde ca să te pot simţi

Iar părul ţi-e prea viu pe umeri

Nu-ţi aud cântecul metalic al oaselor

Şi nu văd flori aspre ţâşnind din trupul tău.

Când va fi timpul, ochii-şi vor schimba forma

Înţelesul tăcerilor va fi dezvăluit

Îţi voi auzi din nou ecoul paşilor.

Rece

Pietrele negre se-afundă

În cochilia tălpilor

Grele de călătorii

Golite-n faţa unei alte mări

Păşind în prima vară

A primului an

Dintr-o ultimă viaţă

Între braţele reci de argint                    

Şi ţărmul întunecat

Stă vântul înfăşurat strâns pe trup

Şerpii-i şoptesc - “hai, încă puţin”

Zâmbind ademenitor

Dincolo de oglinzile verzi

Ne privim pentru prima dată

Necunoscuta-ndepărtată

Îmi simte apoi gustul pielii

În timp ce valul risipit

Îmi moare pe glezne.

Privind

Parfumul unei trecătoare agresează câteodată mirosul ploii

Lemnul e sfârtecat undeva într-un colţ de-un muncitor indiferent

Glasul preoţilor se pierde alunecând pe lângă ureche

Ferestrele sparte ale casei uitate privesc oarbe

Din spatele coloanelor mişcătoare de iederă

Timpul descuamează alene pielea tare-a zidurilor

Singur, liliacul sfidează toamna rătăcită prin oraş.

...

 

La capătul ploii

Tăcerea-şi întinde

Trupul plin

Printre castani.

 

 

Pe marginea ochilor

 

Fire de lumină

 

Împing somnul

 

În palma-ntredeschisă.

 

 

Dincolo de ţărm

 

Sângele alb al mării

 

Se lipeşte

 

De stânci solitare.

 

 

În spatele frunţii

 

Otrava

 

Dezmiardă cald

Rădăcinile sufletului.

...

Ţipăt de spectre

Naufragiate

În jocul mlădios

Al lumii putrede

Răzbate

Din pântecul fumuriu

Al abisului.

Îndepărtate cântece

Vestesc

Moartea nuferilor

Îmbrăţişaţi

De şerpi bătrâni

Unduind nevăzuţi

Prin ceaţă.