Într-un altfel de amurg, lângă o mare de iarbă, picioarele au stat lipite de asfalt, îmbrăcate în bascheţi
Pentru că ştii, sunt încălţările care mi-au vorbit mereu despre cum ar fi să fim liberi
A fost prima dată când m-am aşezat, cu genunchii la piept, în mijlocul străzii
Tu m-ai urmat. Pur şi simplu. Fără să-mi spui că vor veni maşini, câini sau oameni
Şi am umplut liniştea şi vântul cu vorbe şi cu privirile mele fixând norii şi turla bisericii pe lângă care n-am trecut
P.S – Dragă Lhasa, uneori mi se face dor de tine. Astăzi cred că te plimbi printr-un loc care ar putea semăna destul de mult cu ăsta. Şi că-n zâmbetul tău sunt toate culorile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu