Şi nici măcar nu era toamnă. Nici măcar n-aveai pe mâini frunze colorate.
Mă gândeam cum ar fi să-ţi ating braţul şi, surprinsă, să-ţi întorci privirea către mine.
Să-mi spui apoi povestea. Să-ţi las o piatră culeasă dintr-un râu îndepărtat.
Să mă-ntrebi ce m-aduce acolo. Apoi să mă priveşti îndepărtându-mă.
2 comentarii:
..si imaginea ..si versurile ....vorbesc despre renuntare si iubire ...despre povesti lumina si piatra ...!
..superb..cosmina ..!
Învăţ şi mă minunez în continuare de felul în care lumina aia preschimbă, învăluie, farmecă.
Are ceva magic, cu siguranţă.
Despre restul, n-o să comentez, sunt prea multe de spus, întotdeauna sunt multe de spus.
Sau prea puţine.
Atunci când te-ntâlneşti cu o anumită imagine.
Stai, priveşti. Şi-atât.
Mulţumesc frumos pentru cuvinte.
Trimiteți un comentariu