Îmi pierd cuvintele pe drum. Pentru că am braţele pline cu struguri. De toate culorile. Gusturile-s amestecate. La fel ca toamna asta care s-a tot amestecat cu-atâta vară. Cu apusuri tăcute şi pline. Cu pisici pe care le admir de departe şi cărora le fur cu greu o mângâiere. Cu salcia care-şi întinde braţele uscate, pline de păsări, spre cer.
Mi-e frică de vântul care va răvăşi bradul, cei trei plopi şi nucul din faţa ferestrelor. Dar mi-e dor de frunze colorate, înmuiate de câţiva stropi. Nu foarte reci.
Îţi promit că toamna asta va fi altfel. O să ai tâmplele calde. O să-ţi presar pe ele tăcere şi zâmbete. Îţi voi umple cămările sufletului cu miere. Ne vor înconjura tot felul de miresme. Care se vor transforma într-una singură. Pe care doar noi o putem simţi. Pentru că noi am inventat-o.
Nu mai ştiu să scriu sfârşituri. Pentru că totul s-a transformat într-un început perpetuu. Şi-i mai frumos aşa.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
Frumos, frumos poem în proză. Mă face să îmi doresc să caut și eu salcii, pisici și alte sentimente sub razele toamnei.
Mulţumesc mult. Mă bucur de trecere. Şi de cuvinte.
La fel cum imaginile tale ne încântă privirile.
Salcia este un arbore cu multe poveşti printre ramuri.
Cea despre care am scris îşi trăieşte, cred, ultimii ani, poate.
Iar toamna..ei, câte are de dăruit, de împărtăşit..
Cu siguranţă poţi cuprinde într-o imagine mai mult decât am reuşit eu într-o proză scurtă:)
Trimiteți un comentariu