Miercuri în aprilie

Nu-ţi plac casele vechi, cu poveştile lor ascunse în praf

Şi aerul care apasă şi te face să fugi

Lângă tine tăcerea e atât de plină

Că-mi simt gândurile izbindu-se unul de altul.

Totul e în ochi, între noi se-ntinde un drum de „nu ştiu”

Palmele nu schiţează nici măcar un gest prin aer.

Am mers atât de mult la braţ cu timpul

Încât abia acum învăţ să văd.

Am desfăcut atâtea bucăţi din mine

Le aşez într-o ordine cu care fac de-abia acum fac cunoştinţă

Într-o primăvară deghizată parcă în noiembrie

Seara, prin luminile oraşului.

În urma mea, cel mai frumos glas îmi strigă: „măslinuţă”

Nu pot decât să caut chipul sub părul care-l acoperă pe jumătate

Şi privind zâmbetul plin de pistrui care mi se arată

Să-i dau îmbrăţişarea în care e tot mirosul copilăriei.

Mă îndrept apoi grăbită spre locul de deasupra cuvintelor

Unde te voi găsi învăluit în „poate”

Şi într-un vânt care nu ne mai împinge odată unul spre altul.

Ce mai veste poveste

N-am să-ţi mai spun nimic din ceea ce ar putea părea un clişeu

Mă scot din minţi magnoliile înflorite care au invadat instagram-ul

Mirosul de iarbă şi pământ care-mi umple nările

Şi vântul care mă răvăşeşte, dar a cărui muşcătură n-o mai simt

Aşa cum nu mai simt timpul

Parcă l-am strâns în pumni cu toată puterea pe care n-o mai am

Şi l-am aruncat cât colo.

Parcă m-am blocat undeva între ani

Şi tot ce se întâmplă îmi provoacă mirare vecină cu revolta.

Toamna mă camuflează, cel puţin, mă lasă să amân

Lumina, în schimb, mă împinge în faţa oglinzii

Unde mă întâlnesc cu tine din nou

Imaginea atât de familiară

Pe care am aflat de curând că o urăsc de moarte

Şi cum ştim atât de bine, ura mănâncă cu poftă din tine

Te îmbrăţişează, te devorează încet şi sigur

Că ăsta e scopul ei primordial, cu care te lupţi,

Până într-o bună zi, când crezi că ai lăsat-o în urmă

Când te simţi un om mai bun, cu un zâmbet care se tot aşază

Şi când constaţi că e inutil, că voi doi aveţi o legătură

Strânsă cu noduri din alea marinăreşti

Pe care numai ceva ce nu mai ştii sigur că există

Le-ar mai putea tăia.

Aşa, fiecare dimineaţă începută împreună

E o porţie zdravănă de sfârşit pe pâine

Lângă cafeaua pe care o înghiţi cu atâta nesaţ.

De seară

Dragă domnule R.,

Mă bucur că te-am întâlnit. Mă bucur că te pot asculta cu un zâmbet gata să apară de fiecare dată când umpli încăperea cu poveşti. Sunt poveşti serioase, ce-i drept, dar felul în care le spui e unul plin de farmec.

Mă bucur că, deşi se vede că eşti obosit şi că timpul îţi apasă pe umeri, ai puterea aia care vine din interior şi care luminează.

Mă bucur că aflu, mult mai târziu decât s-ar fi cuvenit, poate, cum e să fii un profesor care te face să uiţi tu însăţi de oboseală, de frigul dintr-o sală înaltă şi de ploaia îngheţată dintr-un neverosimil decembrie.

Mi-a plăcut mult cum ne-ai povestit aseară despre plimbările fără ţintă şi despre întâmplările frumoase pe care ţi le pot oferi.

Despre istorii dintr-un Bucureşti care nu mai există. Despre ceaiuri pe datorie şi despre clădiri pe care aş fi vrut să le mai pot descoperi. Cu o altă viaţă, cu alţi oameni.

Şi, după cum mi-e obiceiul, nu te-am putut opri pe scara întunecată să-ţi mărturisesc această bucurie secretă. Ţi-am scris doar rânduri pe care nu le vei citi niciodată.

Cântec

Am să-ţi spun curat,

Că m-am dezbrăcat

De acel gând rău,

Izvorât din hău

De urâtul tot,

De vechi şi de mort

De îngheţare,

De vorbe amare

De trup ce m-agaţă

De tot ce nu-i viaţă,

Şi nu e culoare

De ce nu mă lasă

Să rup ceaţa deasă

De ce e adânc

Şi plin de pământ

Nu pământul reavăn,

Plin de rădăcină

Ci uscat şi aspru,

Încărcat de vină

De întunecare,

Aruncată-n mare

Să o ducă apa,

Să se şteargă pata

Să se ducă norul,

Departe, în zare

Să îl domolească,

Să se risipească

Iar apoi pe umbră,

Pe umbră nătângă,

S-o duci pe pustie

Drumul înapoi,

Fă să nu-l mai ştie.

Azi îţi spun curat

Că m-am îmbrăcat

Cu lumină bună

Dintr-un fir de lună

Că merg pe cărare

Către Tatăl Soare

Să îl rog să-mi pună

Pe frunte cunună

De înţelepciune

Şi de gânduri bune

Să-l rog să mă facă

Fată fermecată

Din raze ţesută

Cu dragoste multă

Din culori făcută

Cu minuni o sută

Să ştiu alunga

Nori de vreme rea

Să ştiu taine multe

Şi necunoscute

Şi să aflu drumul

Tocmai pe tărâmul

Unde e doar zâmbet

Totul doar un cântec.

Trestie-nverzită, trestie-n-toamnă zărită

Erai atât de graţioasă acolo, în tăcere, înconjurată de nebunia unei toamne pe care o tot căutasem, încât nu-mi venea să mai plec. Te-am admirat în aceeaşi tăcere, cu zâmbetul pe buze.

Semănai cu Plath, dar puteai fi la fel de mine o balerină cu talie de fluture. Puteai fi atât de multe într-una singură.

Nici măcar nu vreau să-ţi cunosc povestea. Te-am luat cu mine. Eşti vie.

E suficient.

Mirosul dimineţilor

Îţi trimit o vedere pe care-am scris-o împreună

Ca să-ţi încălzească şi mai mult dimineaţa de iarnă

Prin care eu păşesc cu grijă să n-alunec

Şi să mă duc înapoi direct în vis.

Cineva mă-ntreabă dacă mi-am aranjat părul altfel

Sau dacă am făcut vreo schimbare

Surâd galeş gândindu-mă că ei au uitat demult

Sau poate pur şi simplu nu cunosc

Mirosul iubirii.

Sălbatic Noiembrie

De toamnă…şi-atât. Vârful ghetelor spulberă frunze. In oraşul fără râu, cu încrâncenare servită zilnic pe pâine la micul-dejun, timpul îşi vede de drum.

Prin parc, aceeaşi bătrână înaltă, slabă, cu obraji topiţi, îşi plimbă acelaşi câine negru, cu botul strâns.

Pe cap îmi cresc flori şi buzunarele-mi miros a iarbă şi a piele netedă de castană.

In cuibul poveştilor e cald, pe ceafă alunecă dâre de ghimbir şi mandarină, toate se-adună şi toate îşi caută locul pentru a asista, dincolo de ferestre, la piesa iernii, în două, sau trei, sau poate patru acte.

Sfârşit de Octombrie. Epistolă brumărie

Toamna noastră a-nceput ca-n vremea copilăriei – în Septembrie, care mi-agaţă-n păr, în fiecare an, câte-o şuviţă de culoarea ierbii.

Plimbările au fost tăcute, colorate, amestecate cu multe zâmbete, cu priviri, îmbrăţişări, stropi de ploaie, răcoare mult-aşteptată, cu linişte, cu tine, cu mine, cu soarele blând, cu nori desenaţi în fiecare zi altfel, cu oameni cântând, cu dulciuri, poveşti vechi de tot, cu trecut, flori, iarbă proaspătă amestecată cu frunze uscate.

Cu castane coapte la colţ de stradă. Cu case mici înşirate pe-o uliţă presărată cu aur.

Cu doi călători păşind într-o casă-nvelită-n tăcere, cu vedere la râu, lăsând un gând de amiază în marea carte a amintirilor. Ştii deja că va rămâne una dintre casele sufletului meu. Casa de la ora 14. Casa poeziei.

Magazinul cu instrumente muzicale. Scaunul umplut cu acorduri. Fuga nebună prin ploaie dupa cutia fermecată.

Îţi ascund frunza asta cu amintiri în cutia rotundă s-o găseşti înainte de somn. Ca să visezi un cântec fără note, tatonat de nişte degete neştiutoare.

Rumeguş îmbrăţişat de Loona şi de Soare

Îmbrăţişare de toamnă

Fata lui Septembrie

Toamna tresare prin somn. M-a tot auzit strigând-o. Bate la poartă. O primesc cu braţele desfăcute şi cu tălpile pregătite de plecare.

Printre pleoapele ei întredeschise s-au scurs dimineţile corpurilor luate prin surprindere de-aşa neaşteptată adiere.

Ai uitat fereastra deschisă. Te-am dojenit cu zâmbetul pe buze. Ţi-am tras pătura peste umeri să dormi mai departe. E-atâta tihnă-n somnul tău încât uit că m-am trezit. Mă trag de mâini păsările şi mă-mping afară, pe sub copaci.

Îmi adun rochia şi mă grăbesc spre Septembrie. Nu alerg. Mă mişc în ritmul molcom dar nu monoton al toamnei. Privesc aceleaşi clădiri, îmbrăcate într-o altfel de haină de lumina de-acum.

Cafeaua stă bine în ceaşca-pepene, cu farfurie-portocală, cum bine îi este şi eşarfei verzi înfăşurate în jurul gâtului, călătorind cu vârfurile-jos, pe spate. Un sac de somn s-a strâns în timpul verii.

Călătoria îşi aşteaptă începutul. Ne ţine de mână pe fiecare şi ne zâmbeşte. Noi nu facem altceva decât s-o urmăm.

Printre altele, flori de genţiană

Pe cărarea culorilor

Obrazul meu mai zăboveşte puţin. Undeva de-a lungul braţului tău. Camera toată e invadată de mirosul dimineţii. Şi-al somnului.

E un miros mai puternic chiar decât cel al cafelei spre care mă îndrept împleticindu-mă, ca printr-un strat de perne, sau de nori, sau de ceva care-aduce a moale.

Visele noastre sunt invadate de primele ore-ale soarelui şi-şi zâmbesc unele altora într-un fel numai de ele ştiut. Preţ de câteva minute timpul aşteaptă cuminte ghemuindu-se-ntr-un colţ.

Adormi lângă respiraţia mea. Mă trezesc în preajma somnului tău, care te-nfăşoară strâns şi te poartă prin alte poveşti, prin alte lumi.

Răsucirea-i măsura paşilor prin vis. Te urmez afundându-mi fruntea-n ceafa ta. Mă simţi şi colţurile buzelor încep să zboare-ncet.

Din borcanul cu rămăşiţele toamnei se scurge mierea, îndulcindu-ne la nesfârşit restul anotimpurilor.

Sânziene

Baschetii alunecă pe dale

Acoperite cu flori uscate

Cu ploaie de-abia aşternută.

Gândul se duce peste câteva luni

Când alte oglinzi vor primi paşii

Braţul tău se-împleteşte pe cotul meu

Aştept să-mi crească iar pe genunchi

Juliturile copilăriei cu breton.

Dincolo de obraz se topesc bezele

Mai departe.

Mai departe, un buchet de sânziene

Legat de-o cruce cu fir oarecum roşu

Tălpi afundându-se-n noroi

Guşterul cu cap albastru

Se face una cu piatra

Pe bancă se-aştern tăcerile

Cu feţele-ntoarse spre-ntotdeauna

Ei ne privesc prin somn.

Marea privirilor

Ridurile străzilor

Pline cu praf de tei

Cernut printre crengi

De mâinile alchimistului

Ascuns privirilor noastre

Acoperite de păianjeni.



Lumina strecurată

Printre boabele sângerii

Prelinsă pe obrazul ei

Construit din jocuri

Povestit chipului meu

Nod cu nod.



Sufletul oraşului

Ferecat între ziduri

Străbătându-ne noaptea

Fruntea şi tălpile

Colorate cu cretă

Aruncată din lună.

Miere pe creştet

Obrajii de piatră erau calzi de soare
Te căutam printre siluete cuprinse de tăcere
Nu ştiam
Sau poate uitasem
Că erai cu mine pretutindeni.

Lumea noastră

Un gând mai puţin pudrat

E ceva mai mult decât lehamite. S-a transformat, în timp, în iritare crescândă. Astăzi starea asta latentă a spart coconul în care lâncezea de-un timp ceva mai îndelungat. Şi iată.

Iniţial m-am amuzat pe alocuri, am fost curioasă, intrigată, apoi, treptat, s-a instalat Această lehamite. În rarele momente în care acord timp observării fenomenului, constat că ceea ce se-ntâmplă în jurul meu poate fi caracterizat succint printr-un singur cuvânt – ostentaţie. Şi, în unele cazuri, singurătate. O singurătate strigată din toţi rărunchii în acest pustiu virtual.

Toată lumea trebuie să afle despre toată lumea. Abundenţă de imagini din care poţi afla despre minunate călătorii, despre cât de minunat de partenerul-partenera de viaţă, despre cât de puternic e sentimentul care-i leagă, cât de drăgălaşă este odrasla, unde ne plimbăm, unde ne-am mai făcut cumpărăturile, cum am petrecut sărbătorile….iar exemplele pot continua. Viaţa nu prea mai e personală. Orice necunoscut poate avea acces, dacă i se permite – şi de multe ori se-ntâmplă – la momente care ar trebui păstrate, preţuite şi împărtăşite doar cu cei mai apropiaţi dintre apropiaţi.

Discreţia e o chestiune pe cale de dispariţie. Nu ne simţim cu adevărat bine dacă nu afişăm cât de bine ne este, dacă nu avem grijă să facem publice întâmplări, evenimente fericite din scurta noastră existenţă.

Am ajuns să înţeleg acum ce mi-ai spus de câteva ori. Şi tu vei zâmbi citind această mică revoltă a mea, revărsată tot în spaţiul virtual, împotriva a tot ceea ce consider a fi artificial, putred, patetic, ipocrit.

Călătoriile, cărţile, subiecte atât de abordate şi atât de “stoarse” sunt printre “tainele” mele cele mai de preţ. Scriu, povestesc, aştern imagini rar pentru că o fac doar pentru o mână de oameni şi pentru mine. Pentru că-mi sunt atât de dragi încât dau dovadă de egoism păstrându-le, aşa cum spuneam mai sus, doar pentru noi. Şi e frumos aşa. În exterior las picături, frânturi de poveste. De prea-plin sufletesc.

Iar despre doruri, melancolii, vise…solitudinea dă naştere, de cele mai multe ori, unor pagini reuşite. Viaţa se transformă-ntr-un soi de literatură atunci când ceva esenţial îi lipseşte. Din umbră, pateticul stă la pândă. Îi e uşor să se strecoare. Fără să-ţi dai seama. Uiţi să te opreşti. Te amăgeşti. Crezi în ceva ce nu există. Decât în visul tău.

Dar toate astea nu contează. Ceea ce contează este răsăritul reflectat în felia de pâine prăjită. Aprilie din noi.

Şi Zeul, care ne priveşte. Şi care e bun cu noi.

Cântec

Departe, demult,

Liniştea verdelui

Mângâierea vântului

Pe piatra trecutului

Pe vârfuri ridicate

Spre nori înălţate

Cu ochii-mbrăţişând

C-un singur nume

Pe fiecare gând

Cu dor nestins

Pe suflet întins.

Nocturnă

În adâncul obrazului tău

Cotul îşi găseşte tihna

Se-afundă

Până dincolo de os

Alunecă tăcut

De-a lungul maxilarelor

Respiră

Dincolo de dimineţi

Pe cornul inorogului

Din ceafa ta

Adormită.