No subject

Nu e un secret si nici macar ceva neobisnuit faptul ca iubesc norii, ploaia, furtunile, ca ma inspira, ca fac din cand in cand respirabil aerul orasului, ca-mi trezesc aripile din somn si ca-mi presara vis in priviri…

In dimineata asta, devreme, am traversat un parc. In dimineata asta a plouat peste tei si aleile s-au acoperit cu flori transformate-n praf fin si parfumat. Iar eu mi-am dorit sa petrec o noapte alba de iunie ascunsa printre ramurile lui. Acelasi Damien Rice care mi-a mangaiat trecuta toamna m-a insotit si de data asta prin scurta-mi peregrinare.

De fapt, asta n-are nicio legatura cu ceea ce voiam sa scriu aseara. Aseara cuvintele s-au ascuns de mine pentru a nu stiu cata oara. Parca pentru a ma dojeni, poate pentru a ma pedepsi pentru ca mi-am pierdut credinta in ele, pentru ca le-am dispretuit de multe ori, pentru ca…

Chiar daca nu reusesc intotdeauna sa transpun prea bine glasul sufletului in cuvinte, povestile se tes, sunt acolo, unele vor ramane probabil ferecate…si prea putine vor iesi la suprafata…Da, de cele mai multe ori nu exista nici macar un subiect, nu exista decat ganduri, poate si mai putin, doar franturi rupte dintr-un gand, dintr-o idée..

Nu e un secret nici faptul ca nu-mi place sa pun prea mult din viata personala intr-un spatiu public cum este blogul. Si poate asta-i unul dintre motivele pentru care, uneori scrierile-s doar pentru mine, uneori textul nu-i decat o imbinare de fraze incalcite, fara legatura unele cu altele…Da, felul meu de-a scrie e unul haotic. Dar daca linistea ar indeparta la un moment dat haosul, cuvintele-ar ramane mute.

La fel cum un text ramane sec atunci cand nu contine viata. Momentele mele de tacere in scris sunt cele in care viata ma cheama afara. Si atunci cand lacrimile sau zambetele devin prea intense si depasesc cuvintele. Dar le strang. Pe toate. Si le duc mai departe cu mine.

Cel mai frumos dar care-a aparut odata cu blogul a fost zambetul acela tainic care apare de cate ori aflu c-am adus la randul meu un zambet pe chipul cuiva care ma citeste, sau o unda de visare...sau cand pur si simplu am trezit..ceva…Doar asta conteaza. Trairea. Intensa, pura si unica. De fiecare data.

Mina a aparut vara trecuta dintr-un joc plin cu imagini. Un joc care a ajutat-o sa descopere o lume vazuta prin ochii cuiva care stie sa priveasca, a ajutat-o sa se redescopere si, nu in ultimul rand, sa scrie. Randuri mai bune sau mai proaste, dar intotdeauna asa cum a simtit. Fara masti.

Si pentru asta nu pot decat sa multumesc. Si sa asez aici un zambet plin de parfumul teilor amestecati cu ploaie. Pentru voi, cei care stiti sa priviti. Care n-ati devenit supusi in regatul lui "trebuie".

Ma iei si pe mine-n poveste?

O sa-mpletim cele mai frumoase istorii. O sa povestim despre viata ca basm. Despre tot soarele de-afara si din suflete. Despre zapezile cuminti prin care-am colindat. Si despre rasetele nebune undeva in compartimentul vreunui tren care ne ducea hat-departe.

Iar paginile astea vor fi zugravite cu vise balaie si brune. Cu nori pufosi, cu ploi de petale roz-albe, cu case vechi, cu zambete si-ngandurari, cu cate-o lacrima ratacita, cu cate-o ploaie nebuna sau cu puf de ceata. O sa fie-un colt al lumii care-a uitat sa se mai priveasca-n oglinda si sa vada cat e de frumoasa.

O sa-mi strig muza pe toate numele. O s-o trag de manecile lungi, o sa-i trimit o imbratisare si ea-mi va darui cuvintele mult-dorite. E si ea o prezenta tacuta, dar o simt intotdeauna, chiar daca de multe ori ma supara zgarcenia vizitelor ei. De data asta voi sta treaza si-o voi astepta la fereastra. Va aparea de nicaieri, neasteptata si stranie.

Va fi furtuna, asa cum a fost noaptea trecuta. Salbatica, fascinanta, uluitoare, halucinanta...cu plopi ingenuncheati de Maria Sa, Vantul, cu intunecare si nebunie de verde, cu apa siroind si fulgere ce vor lumina chipul inmarmurit pe marginea unei ferestre. Si-mi voi dori sa-i astern darul cu o pana-nmuiata-n cerneala la lumina unei lumanari si cu degetele patate...

Voi zambi mult amintindu-mi despre culori rasarite din ferestre, din oameni si din noi. Despre momentele cand ma dojenesti, despre incapatanarea ta si despre rabdarea mea, despre calmul tau si despre incrancenarea mea, despre dorinta de a ierta si despre neputinta de a uita, despre aripile mele nebune si despre felul in care incerci sa-mi temperezi zborul pentru ca ele sa nu se izbeasca iar de pamant.

Si partea cea mai frumoasa este ca asta-i doar un inceput de poveste.
“Mina, da-ti repede mainile la o parte ca fuge peisajul!”
Da, si peisajul va fugi poate intr-o fractiune de secunda. Dar vor veni altele. La fel cum alti fulgi se vor ascunde iar printre pletele-ntunecate si printre cele-nsorite. Sau alti stropi de ploaie vor poposi asupra acelorasi siluete pe care le poti zari intr-o seara, candva, la apus, pe-un zid de veche cetate, in fata unei case verzi, tesand si-mpartasind ganduri multe, nimicuri sau poate cele mai ascunse taine.

Va fi o calatorie cu nuante, zambet si plutiri. Stiu sigur.

Acasa, in povestea trecutului

Imi amintesc si-acum mirosul de lemn vechi imediat cum intram in hol. Cateva trepte de piatra. Oglinzile prafuite in fata carora zaboveam de fiecare data. Si inca cateva trepte, de lemn. Felul in care scartaiau cand urcam la etaj. Era o curiozitate. Ca si cand sus s-ar fi aflat cine stie ce comoara. Sau poate teribilul secret al unui Barba-Albastra. Ca si cum n-as fi stiut ca la etaj locuiau inca doua familii. Era ideea de liniste si zgomotul treptelor, felul in care trepida lemnul vechi. Si cum ma opream de fiecare data la jumatatea drumului, tematoare. Incaperile inalte care-ar fi putut foarte bine sa fie sali de bal candva demult.

Castanii din curte...imensa umbrela de visare. Si ele toate, amintirile, stranse in ani si-n noi. Cu zambete si lacrimi, cu o viata noua sau cu altele ce s-au sfarsit. Cu multe nopti petrecute printre filele cartilor sau printre brate demult uitate. Cu povesti spuse o singura data si ferecate. Cu saruturi rasarite de niciunde. Cu glasuri auzite de-afara si cuvinte schimbate din cadrul ferestrei. Cu atatea si-atatea nopti...

Cheile uitate intr-o zi si geamul ala ingust, singurul prin care m-am putut strecura inauntru..si seara in care ne-am asezat pe-aceleasi trepte si-am baut bere. Eu, care n-am fost niciodata o mare amatoare, tu, care pe vremea aia n-aveai nici pe departe varsta pentru a degusta asa ceva.

Bradul ala atat de instabil, impodobit in pripa, fredonand din toate puterile, pentru a sfida probabil scarlatina care a incercat sa ne strice in anul acela Craciunul. N-a reusit.

Brutus cel in alb, negru si bej care alerga prin biblioteca si pe care atat l-am plans cand am intrat si nu l-am mai auzit facandu-si simtita prezenta. Si cat ne-am mai intristat. Poate n-am avut suficienta grija de el, poate intr-adevar era bolnav...

Bucataria aia minuscula cu dulapuri suspendate la care niciodata n-ajungeam. Praful pe care-l stergeam si nu treceau nici doua ore si se-aseza din nou enervandu-ma teribil. Si iar incaperile inalte in care de multe ori aveam senzatia ca ma pierd.

Nu, n-am uitat prima noastra intalnire. Erai in ultima camera. M-am apropiat in varful picioarelor. Dormeai. A fost intr-o alta viata? Au fost alte personaje?
Sau poate doar timpul...da, vesnicul, irepetabilul si imposibilul protagonist.

Atat am iubit casa aia veche. Plina de povesti din copilarie si adolescenta. Cu o istorie a ei. Mi-e dor de fluieratul pe care-l auzeam atat de des la ferestre. La aproape orice ora. Si, la fel cum ti se-ntampla probabil si tie, de fiecare data cand am trecut pe langa ea, mi s-a strans inima privindu-i parasirea, ferestrele acoperite de-un gri inchis, mohorat...

Doar castanii au ramas. Amintirile. Si noi. Micii mari oameni de azi.

Fata cu margele de gheata

De-o vreme in apele sufletului e-o inclestare intre verde si alb. Sunt atat de vii, atat de puternice incat se amesteca, se retrag si iar se privesc cu obstinatie, niciuna dintre ele nu e dispusa sa cedeze, niciuna nu se lasa dusa.

De-o vreme a nins fara incetare. A nins atat de mult incat privirile-au fost surprinse cand au constatat ca fulgii mari pufosi s-au transformat in petale roz. Contrariata, m-am intrebat cum se poate sa ninga roz. Poate doar in povesti. Dar povestile nu mai exista, nu-i asa? Si-atunci cum de hotul asta de timp a venit pe nesimtite si-a furat cararile troienite, si brazii incarcati si linistea pe care doar nemarginirea zapezii stie s-o aduca...

Am visat mult in verde. Parte din fasiile desprinse din mine poarta aceeasi nuanta. Si-ntr-o zi craiasa aia a zapezii si-a lui Andersen si-a asezat palmele-i inghetate si-a daruit intinderilor potop de nea, fara de sfarsit. Si-a acoperit culoarea visului. Si atingerea ei a preschimbat alte fasii in margele de gheata agatate la gatul meu.

Pasii s-au pierdut undeva pe carari ce urca neingradite si nestiute in munte. Greutatea siragului doare, apasarea lui ma-mpiedica sa mai urc, imi intuneca privirile si-mi tine sufletul prizonier in tara zapezilor. Daca-nchid ochii imi ning pe pleoape visele. Si cand ii deschid din nou imi ninge peste plete cu petale, soarele mangaie obrazul si-n buzunar am un ravas c-un singur cuvant asternut: dor.

Intr-o clipa degetele il transforma in farame iar vantul nestatornic le-mprastie in zare. Si astfel prinse dorul a calatori. Se-ntoarce cand il astept mai putin, apare brusc, un dusman sau poate un prieten la fel de vechi precum timpul insusi. Vreau sa-l trimit departe, vreau sa se rataceasca si sa uite de mine.

Dar dorul nebun e razbunator. Nu poate ierta degetele care-au vrut sa-l alunge si sa-l franga. Nici pleoapele stranse in fata amintirilor. Nici buzele mute in fata vorbelor. Iar si iar isi deschide larg aripile-brate spre-a ma cuprinde. Si pentru-a privi cum verde si alb se-ntalnesc oglindite in acelasi suflet.

Tell me your first

Am primit ceea ce se numeste o leapsa. Asa ca imi indrept privirea spre copilarie, spre trecut si incerc sa-mi amintesc my first...

Car - cred ca era skoda portocalie a bunicilor cu care stiu ca plecam devreme de tot, la ore mici-mici ale diminetii. Eu, pe bancheta din spate, in patura, inca dormind...trezindu-ma cand soarele era demult sus.

Trip within the borders - daca rasfoiesc albume foto cred ca era undeva la mare, cand inca mi-era teama de apa, cand plajele erau curate, si cand septembrie era o luna perfecta pentru plaja si apa. Primul meu zbor fara ai mei a fost in clasa a 3-a, in tabara la Gura Vaii, undeva langa Dunare, cu focuri de tabara si cu multe zambete.

Trip abroad - oricat de incredibil ar parea, capitolul asta n-are amintiri. In ciuda varstei "venerabile" inca n-am reusit sa depasesc..granitele.

Memory - intr-adevar e mai greu aici. Cu siguranta nu mai stiu care mi-e prima imagine intiparita dar sunt atat de multe si de dragi...cu chipuri blande de strabunici, cu scaune micute de pitici, cu mere coapte pe soba iarna si mirosul de fum (amintire pe care-o port mereu cu mine), cu privirile luminoase ale bunicilor...cu povestile lungi pe care mi le citea mama, cu papusa imensa pe care atat mi-am dorit-o si care era jumatate cat mine...cu pozne din tabere in fiecare an, cu bobul rosu cu care ma plimbau ai mei iarna...cu rochite si caciuli pe care mi le facea mereu una din bunici...de obstinatia cu care-l asteptam pe Mos Craciun pana cand inevitabil adormeam...

Pet - cred ca a fost Edy, o catelusa pe care o vad zburdand prin curtea bunicii de-a lungul intregii copilarii...si care mi-a fost tare draga.

Crush - alt capitol unde amintirile sunt prea pastelate...sunt doar franturi..cum ar fi pe la 5-6 ani la mare cand beam citronada la barul hotelului cu un pusti care probabil avea vreo 7-8..sau in tabara in clasa intai cand eram absolut fascinata de elevul dintr-a XII-a care avea camasa in carouri, par mai lung si canta la chitara...

Discovery - poate desenele animate si filmele la video...cu siguranta volumele cu povesti de care nu ma mai saturam...si prietenia cu bibliotecara care-mi dadea carti pe care nu le gaseai de obicei in rafturi...

Job - era intr-o editura la ultimul etaj dintr-un corp al Casei Presei, de unde vedeam tot orasul, de unde am privit ploi, unde am cunoscut oameni faini, am invatat sa mai cresc..de unde practic a inceput cealalta viata a mea...

Idol - nu stiu daca-l pot numi idol, dar pe la varsta de 4-5 ani ma tineam tot timpul dupa unchiul meu, care imi facea jucariile sa dispara in mod miraculos parand ca le manca, care-mi era complice, imi punea s-ascult povesti la pick-up, avea multi prieteni si-un stil de viata usor boem...il priveam cu ochii mariti de uimire si bucurie ai copilului care descopera un partener de joaca si in acelasi timp cel mai bun prieten...

Creation - nu aveam niciun fel de talent..prin scoala generala..erau complicate si orele de lucru manual, si pictura...asa ca singurele mele creatii erau compunerile, pentru care luam aproape intotdeauna note bune.

Si iata, dupa o perioada mai indelungata de pauza..au fost cateva crampeie de amintire de la subsemnata, intoarsa de curand si poate doar pe jumatate in orasul gri.

Iarna mea

Ai spune ca-n tinutul zapezilor e o tacere netarmurita, ca timpul a inghetat si el si ca albul te invadeaza si pune stapanire pe intreaga fiinta. Fulgii se tot cern. Imi ridic privirile si zambesc. E-asa mult zambet ca nu mai incape-n suflet. E-asa de deasa neaua ca pare ireala. Totu-n jur devine ireal. Pentru ca-i prea frumos...si prea multa linistea, nu apasatoare, nu dureroasa de data asta. Moale, adormitoare, cu brate ce leagana si mangaie...

Ma opresc si privesc casele, si cate-o fereastra luminata..si ulitele troienite...si un card de pitici care si-au insirat saniile si aluneca la vale...
H-abar n-aveam ca desenul fascinant, tesatura aceea abia intrezarita chiar exista, ca fiecare fulg are o forma-a lui, ca stelele minuscule de gheata chiar ti se pot aseza in par si pe gene. Si nu poti face altceva decat sa privesti din nou cu ochii mariti de mirare ai copilului si sa nu te mai saturi de minunea ce ti-a fost daruita...

E timpul in care cuvintele se-ascund, parca se intimideaza, parca stiu ca bucuria nu se citeste, ca e asternuta in suflet si pe chip si ca zambetul...trebuie pur si simplu simtit, respirat, tipat...primit si daruit.

Iarna cu-ale ei sclipiri si taceri, cu frumusete nebuna si tacuta-si are salasul in satul vechi. Am regasit-o. Si tot ea, cu palme imaculate si reci a asezat din nou licariri in ochii adormiti de gri. A ridicat usor colturile buzelor..Si pentru c-a fost atat de buna cu mine..pe cararea ce duce spre cetate m-am oprit si-am asezat la randu-mi un sarut pe zapada neintinata inca de pasi.

Domol, fumul pe cosuri toarce povesti nescrise inca...

Stropi azurii

Ca florile de primavara care explodeaza brusc din pamant intunecat. Ca un ras nebun cu gura pana la urechi sau ca un plans sfasietor pe care nu-l poti retine cu nici un chip. Asa se izbesc amintirile-n suflet. Merg pe strada. Stau de vorba. Citesc. Ma plimb. Ma bucur, ma emotionez, ma-ntristez....si amintirea se izbeste-n mine, ma nauceste si ma face s-o intreb “Cum de-ai aparut? Credeam...”
“Ca ne-am pierdut printre fire de nisip, sau prin orase vechi, prin paduri intunecate, prin trenuri pierdute sau la fereastra aceea....inlacrimata de ploaie..sau..”

Imi plec privirea de fiecare data. Si m-ascund. In mine. Vreau aripi de vant sa ma-nfasor bine-n ele, sa ma ravaseasca si sa ma creeze din nou. Daca vreau, pot sa dispar cu totul. Intr-o perdea azurie. Silueta se contureaza vag. Si-apoi de stinge-ncet si se topeste intr-un timp si in petale mov sarutate de stropi reci. Le-as saruta eu insami ca sa nu moara. Le iubesc frumusetea fragila. Si cum stau asezate in coltul ala al camerei inalte...imi intorc privirea cand si cand...sa ma asigur ca-s inca acolo.

Pictate in nesfarsite nuante. Damnare si binecuvantare. Sarut si sfasiere. Parte din mine. Asta ma transforma in mai mult decat un curcubeu.
"Uneori lumina raneste privirea. Si-atunci vezi, trebuie sa te-alung, trebuie sa ramai acolo, oricat de frumoasa ai fi, oricat de inradacinata in mine...". Inclestare. Si uneori tipat mut. Insuportabil. Si doruri. O mie. Ba nu! La fel de nesfarsite ca nuantele acelea, la fel de...
"Intelegi acum...daca te pastrez..as putea disparea in faldurile azurii pentru totdeauna..."


“Nu te vazusem...'
“Nici n-aveai cum....am plecat demult...sunt aici doar pe jumatate...si candva o sa fiu libera.. poate...si tipatul nu va mai fi mut si nici dureros. Va fi pentru c-o sa fie zambet. Si voi simti nisip sub talpi, iarba umeda sau frunze uscate si voi schita iar acei pasi plutitori purtand vestmantul visului...."