joi, septembrie 17, 2009

Frumosii tristi


“Acum sunt mai pustiu ca totdeauna
De cand ma simt tot mai bogat de tine”

Filele purtand atingerea timpului au zburat una cate una. Literele strambe se fac nevazute privirilor pentru a aluneca inevitabil, adanc, in sufletul lui arzand, desirat de-atatea trairi, traversat de chinurile unei nesfarsite toamne, de acordurile salbatice, atat de cunoscute, purtate cu sine pretutindeni...

Fruntea-i era o urma adanca si dureroasa. In mainile-i nesigure paginile par tremuratoare. De data asta nu-s stropii de ploaie vinovati de-a fi ucis fiecare litera, fiecare cuvant, fiecare fraza…asa, ca-ntr-un film vechi...De data asta vantul este acela care le poarta departe in bratele-i cenusii, spre nicaieri si spre oriunde. E o alta calatorie fara intoarcere. Si o ramanere in acelasi timp.

“Ce crezi despre povestea noastra?”
Vocea ei zambeste. Iar raspunsul moare odata cu zambetul. De fapt nu stie nici ea. Nu intelege. Doar simte. Atat.
“Incerc cu disperare sa nu-mi mai pun intrebari. Si mai cu seama intrebari fara raspuns”

Doar toamna nebuna, deasupra lor si deasupra orasului. Ea stie. A stiut dintotdeauna. Raspunsul e acolo, in zbaterile si tacerile ei, in tristetile molcome sau in ploile reci, in parfumul care nu seamana cu al niciunui alt anotimp si pe care nu-l poti descifra.

“Stii, parca te vad strecurandu-te printre stropi, pierduta-n multime, fara ca nimeni sa ghiceasca puzderia de vise din care esti tesuta. Parca-ti aud uneori in noapte vocea franta si haosul dintotdeauna al ideilor..”
“Pentru ei sunt ca si invizibila..stii..cred ca doar tu ma vezi. Zambesc des. Si primesc alte zambete-n schimb. E una din mastile alea...si e trist. Crezi ca zambetul poate deveni o masca trista?”
“Cred ca esti dusa departe...cu o pluta facuta din trunchiuri de arbori batrani-batrani”
“Eu cred ca te-am zarit si pe tine pe pluta aia. Doar ca n-am indraznit sa te strig. N-am indraznit sa-mi pun palma pe umarul tau. Mi-a fost teama. Ma prefac ca nu esti acolo. De fapt, poate existi doar in imaginatia mea. Poate esti doar unul din personaje intr-una din povestile mele incalcite si fara sens.”

Vocea lui zambeste. Nu-i nevoie de cuvinte. O soapta numai. Dizolvata-n suflet.

Noaptea-nghite cu nesat ora dupa ora. La fel cum vantul smulge ultima fila ramasa-n palmele lui resemnate. El isi ridica tacerile si silueta-i dispare prin ceata. Nu putea sa fie altfel. Doar stropi reci si ceata pretutindeni. Pe umerii usor aplecati, pe fruntea-i grea, pe ochii salbatici. La fel de salbatici si adanci ca padurile prin care calatoreste ea prin visele nebune si nesfarsite.

Pe fereastra napadita de lacrimile dintotdeauna ale toamnei degetele ei traseaza un contur imaginar.
De cealalta parte a ferestrei, mainile lui...

marți, septembrie 01, 2009

Once


“But the night becomes you
And the secrets of the rain, they will stay the same
And the time will come soon
With the secrets of the rain and the storm again
Coming closer every day… forever autumn”


Prima noapte de septembrie. Primele zori. In stilul ei inconfundabil, mi-a soptit la ureche ca-n fiecare an, i-am simtit suflarea…apoi ne-am privit. Si mi-a zambit la intoarcere daruindu-mi ploaie si nori. Repetabil. Si parca altfel de fiecare data.

Ce se-ntampla cu toate acele cuvinte nescrise? Raman inchise intr-un scrin adanc al sufletului si-al timpului o vreme? Si-nca o vreme...apoi acelasi timp asterne praf si uitare. Poate asta e motivul. Ca sa nu uit tot ceea ce a avut insemnatate. Ca sa nu uit stelele ce m-au traversat candva. De-asta astern randuri dezlanate, haotice si naive. Pline de doruri nestiute, sau banuite, sau intrezarite...Pline de aripi. Zdrentuite sau nu. Dar aripi.

Am aflat de curand ca noptile albe au fost intotdeauna o iluzie. Noptile mele albe au fost intotdeauna verzi. Niciodata la fel. Ceea ce a ramas constant a fost intensitatea, tacerile lor asurzitoare...noaptea transforma, da nastere, inlatura cortina de nesuportat a luminii care raneste privirea...

Septembrie trebuia sa-nceapa cu povesti de pe coclauri, de pe drumuri ascunse, serpuitoare, despre munti, despre culori si oameni simpli si-atat de frumosi, despre evadarea in greenland. Pentru ca de-acolo m-am intors...cu greu..am spus ramas-bun padurii si raurilor, sub cerul tacut, instelat al Bucovinei dragi...intr-una din noptile trecute.

O alta frantura de poveste a ars adanc in miez de noapte. Pe care nu stiu cum s-o scriu. N-am stiut niciodata desi atat mi-am dorit s-o cuprind si-apoi s-o pot reciti la nesfarsit. Isi rade de mine muza, arunca cuvinte mii aiurea in aer, ce se risipesc si se-amesteca iar si iar...e un drum nesfarsit si neinteles. Si e frumos asa. Mereu senzatia ca stii despre ce e vorba, pana cand alte randuri incep a se-asterne si intrebarile nu mai contenesc...

Doar acele “printre randuri”. Voci care dispar incet ucise de aburul greoi al somnului. Pumnii stransi care se desfac incet neputinciosi in fata aceluiasi Hypnos. Vorbe murind pe buze, alunecand usor in vis. Lacrima-n apropiere cochetand inexplicabil la brat cu zambetul. Paradoxal. Contradictoriu. Irepetabil.

Am mai aflat si despre salasul focului verde. Si ca, desi secret, s-a dezvaluit privirilor muritorilor. In nopti pictate-n aceeasi culoare. Culoarea mea. Cu o mie si una de nuante...sau mai bine spus cu nesfarsite nuante...intalnite-n peregrinarile mele...in mine...si nu numai...

Poate ca povestea Fantasiei, a lui Bastian si Atreyu nu e singura fara sfarsit. Si poate de-asta nu se lasa scrisa, pentru ca-s litere invizibile, pentru ca nu stii niciodata ce urmeaza. Sau cand. Dar e acolo. Inca. Va fi mereu.

Degetele-s patate de nuci verzi. Iar sufletul si chipul stropite cu vise muscate crud de realitate. Somnul nu si-a primit tributul. Si se razbuna pe ochii durerosi. Ce n-au vrut sa se plece in fata noptii. Si-au privit iar dincolo, spre alte lumi, spre nescrisa istorie. Spre singurele tristeti care m-arunca sus de tot printre nori...care-mi presara praf de stele pe trup, trezesc urlet salbatic de lupi...pentru ca-n cele din urma sa mangaie molcom. Inexplicabil. Si totusi repetabil...

joi, august 06, 2009

Meet me in September

Plec de mana cu ploaia. La fel cum m-am intors in septembrie trecut. La fel cum s-a-ntamplat cu multi ani in urma cand nebunia ploii era ecou al nebuniei din suflet. Si cand am parasit orasul gri cu umerii plecati si cu privirile ratacind.

Imi place sa plec. Imi place senzatia din noaptea aia care precede orice calatorie, cand nu pot adormi. E-un dor nestapanit si pesemne niciodata pe deplin implinit. Poate e vorba de cautare, poate e nevoia avida de natura si de toate senzatiile pe care mi-as dori sa le pot inchide in cuvinte si nu reusesc. Pentru ca-s infinite, de necuprins. Doar de trait.

Ma-ntreb cand ma voi plimba desculta printre stropi. Sau cand voi simti iarba rece si verde sub talpi. Si cand senzatia de bucurie si zambetul vor ramane, fara a mai zbura vreodata in cele zari…

Nu mai am rabdare nici macar sa-mi adun gandurile si sa le las aici. Pentru ca-mi iau visele, obsesia pentru verde, ciudateniile, melancolia…le-nghesui in rucsacul meu rosu si plec..sa colind..departe, si mai departe..si mi-as dori sa nu ma mai intorc in orasul gri…

Asa ca…ramas-bun voua , celor care uneori lasati un gand in trecere prin taramul verde…

vineri, iulie 17, 2009

Taramul Verde exista


Doar norii calatori, stancile,
apa, vantul..si toate astea inundate de-o mare de verde. Ce-ar mai fi de spus in fata frumusetii in stare pura...zambesti si-ai vrea sa iei totul cu tine...fiecare imagine, fiecare gura din aerul de-acolo, fiecare adiere...si nu poti decat sa fii recunoscator. Nu e-o bucurie tainica, ci una care-ti invadeaza toate ungherele fiintei.





Departe de lume, am ajuns la intalnirea cu norii. Si cu ploaia nebuna. Ce-si are locul ei atat de special in suflet. Ploaia care accentueaza verdele. Drumul serpuit, intortocheat, strange muntele intr-o imbratisare fara de sfarsit. Mi-a amintit..pentru a cata oara..m-a trezit..m-a facut sa zbor iar pentru cateva clipe. Cu care aripi? Aici, jos e tare greu. Dar in tinutul verde totul e posibil, aici totul se-ntampla altfel.




Odata ajuns capeti puteri nebanuite si nestiute. Singuratatea locurilor. Foarte rar ai sa intalnesti oameni. Si cand iti apar in cale, chiar de-s necunoscuti, iti zambesc, te saluta si se vorbeste despre cat de aspra e vremea sus. Zambet. Ar fi atat de usor..Mi-as dori sa-si pastreze salbaticia. Ca vantul nebun, puterea nemarginita a ploilor si-a zapezilor sa-i tina departe pe cei din celalalt tinut, intunecatul tinut al lui "trebuie", de muntii neintinati inca.






Deasupra norilor. Transalpina. Tinuturile mele verzi






miercuri, iulie 08, 2009

Undeva in vama...




Multime de stele si-au dat intalnire pe cer. Iar privirile mele nu se mai saturau, avide, uimite ca uite, inca mai poti zari, departe de orasul mare si murdar, nebunie miraculoasa.,,o nesfarsita pajiste instelata. Senzatie de ameteala. Si de bine.
Degete strecurandu-se prin tufe de agrise si zmeura. Pisici. Si marea mea.

Pentru ca uneori e numai a mea. Pentru ca are cate-o taina pentru fiecare.
Si o nuanta pe masura. Si pentru ca uneori, ascuns sub una din umbrelele de stuf, cu picioarele incrucisate, timpul se opreste. Si nu mai e decat vantul pe fata. Aceiasi stropi de sare si nisip.

Putin inainte de asfintit ma grabesc sa-mi mai iau odata ramas-bun. Undeva pe plaja pustie un pusti se joaca nestingherit. Genunchii mi se-afunda iar in nisipul rece. Si palmele se mai strecoara odata prin valuri. E doar mai dar pentru mine clipa asta e invaluita de-un suflu discret al toamnei.

Una dintre pisici se-ndreapta agale, cu pasi moi spre mine. Mi se urca tacticos in poala si-ncepe sa toarca. E pe-nserat. Liniste. Racoare. Ea doarme in bratele mele si-i calda. Nu ma misc, de teama sa n-o deranjez, sa n-o trezesc si sa plece. Catelul e teribil de posesiv si de invidios. Nu-mi da pace o clipa. Cu siguranta vrea sa se bucure si el de-aceeasi atentie. Doar o clipa.

Nicaieri nu ma simt mai bine purtand rochii lungi decat pe tarmul ala cu stanci, argila amestecata cu apa marii si scoici peste care talpile pasesc cu grija…iar senzatia vantului aninat in faldurile rochiei ma duce departe-departe. Poate la o panza a lui Whistler, sau poate la imaginea solitara a lui Emily Dickinson intr-una dintre plimbarile pe dealuri alaturi de cainele ei…

Si mai visez inca, cu vechea-mi naivitate, la povestea despre margeanul pe care-l aduce marea odata la douazeci de ani. Care mi-a placut atat de mult incat n-am inteles niciodata de ce n-ar fi reala. De-asta uneori privirile devin iscoditoare purtand cu ele speranta secreta ca undeva ar putea fi ascunse boabele magice colorate.

Ganduri imprastiate. Plete dezordonate. Nuante amestecate. Fasii de suflet. Farame de amintire zburande. Haine de panza. Aripi? Doar ale pescarusilor de data asta. De data asta-s doar bratele goale.

miercuri, iunie 17, 2009

No subject


Nu e un secret si nici macar ceva neobisnuit faptul ca iubesc norii, ploaia, furtunile, ca ma inspira, ca fac din cand in cand respirabil aerul orasului, ca-mi trezesc aripile din somn si ca-mi presara vis in priviri…

In dimineata asta, devreme, am traversat un parc. In dimineata asta a plouat peste tei si aleile s-au acoperit cu flori transformate-n praf fin si parfumat. Iar eu mi-am dorit sa petrec o noapte alba de iunie ascunsa printre ramurile lui. Acelasi Damien Rice care mi-a mangaiat trecuta toamna m-a insotit si de data asta prin scurta-mi peregrinare.

De fapt, asta n-are nicio legatura cu ceea ce voiam sa scriu aseara. Aseara cuvintele s-au ascuns de mine pentru a nu stiu cata oara. Parca pentru a ma dojeni, poate pentru a ma pedepsi pentru ca mi-am pierdut credinta in ele, pentru ca le-am dispretuit de multe ori, pentru ca…

Chiar daca nu reusesc intotdeauna sa transpun prea bine glasul sufletului in cuvinte, povestile se tes, sunt acolo, unele vor ramane probabil ferecate…si prea putine vor iesi la suprafata…Da, de cele mai multe ori nu exista nici macar un subiect, nu exista decat ganduri, poate si mai putin, doar franturi rupte dintr-un gand, dintr-o idée..

Nu e un secret nici faptul ca nu-mi place sa pun prea mult din viata personala intr-un spatiu public cum este blogul. Si poate asta-i unul dintre motivele pentru care, uneori scrierile-s doar pentru mine, uneori textul nu-i decat o imbinare de fraze incalcite, fara legatura unele cu altele…Da, felul meu de-a scrie e unul haotic. Dar daca linistea ar indeparta la un moment dat haosul, cuvintele-ar ramane mute.

La fel cum un text ramane sec atunci cand nu contine viata. Momentele mele de tacere in scris sunt cele in care viata ma cheama afara. Si atunci cand lacrimile sau zambetele devin prea intense si depasesc cuvintele. Dar le strang. Pe toate. Si le duc mai departe cu mine.

Cel mai frumos dar care-a aparut odata cu blogul a fost zambetul acela tainic care apare de cate ori aflu c-am adus la randul meu un zambet pe chipul cuiva care ma citeste, sau o unda de visare...sau cand pur si simplu am trezit..ceva…Doar asta conteaza. Trairea. Intensa, pura si unica. De fiecare data.

Mina a aparut vara trecuta dintr-un joc plin cu imagini. Un joc care a ajutat-o sa descopere o lume vazuta prin ochii cuiva care stie sa priveasca, a ajutat-o sa se redescopere si, nu in ultimul rand, sa scrie. Randuri mai bune sau mai proaste, dar intotdeauna asa cum a simtit. Fara masti.

Si pentru asta nu pot decat sa multumesc. Si sa asez aici un zambet plin de parfumul teilor amestecati cu ploaie. Pentru voi, cei care stiti sa priviti. Care n-ati devenit supusi in regatul lui "trebuie".