joi, februarie 26, 2009

Iarna mea


Ai spune ca-n tinutul zapezilor e o tacere netarmurita, ca timpul a inghetat si el si ca albul te invadeaza si pune stapanire pe intreaga fiinta. Fulgii se tot cern. Imi ridic privirile si zambesc. E-asa mult zambet ca nu mai incape-n suflet. E-asa de deasa neaua ca pare ireala. Totu-n jur devine ireal. Pentru ca-i prea frumos...si prea multa linistea, nu apasatoare, nu dureroasa de data asta. Moale, adormitoare, cu brate ce leagana si mangaie...

Ma opresc si privesc casele, si cate-o fereastra luminata..si ulitele troienite...si un card de pitici care si-au insirat saniile si aluneca la vale...
H-abar n-aveam ca desenul fascinant, tesatura aceea abia intrezarita chiar exista, ca fiecare fulg are o forma-a lui, ca stelele minuscule de gheata chiar ti se pot aseza in par si pe gene. Si nu poti face altceva decat sa privesti din nou cu ochii mariti de mirare ai copilului si sa nu te mai saturi de minunea ce ti-a fost daruita...

E timpul in care cuvintele se-ascund, parca se intimideaza, parca stiu ca bucuria nu se citeste, ca e asternuta in suflet si pe chip si ca zambetul...trebuie pur si simplu simtit, respirat, tipat...primit si daruit.

Iarna cu-ale ei sclipiri si taceri, cu frumusete nebuna si tacuta-si are salasul in satul vechi. Am regasit-o. Si tot ea, cu palme imaculate si reci a asezat din nou licariri in ochii adormiti de gri. A ridicat usor colturile buzelor..Si pentru c-a fost atat de buna cu mine..pe cararea ce duce spre cetate m-am oprit si-am asezat la randu-mi un sarut pe zapada neintinata inca de pasi.


Domol, fumul pe cosuri toarce povesti nescrise inca...


luni, februarie 09, 2009

Stropi azurii


Ca florile de primavara care explodeaza brusc din pamant intunecat. Ca un ras nebun cu gura pana la urechi sau ca un plans sfasietor pe care nu-l poti retine cu nici un chip. Asa se izbesc amintirile-n suflet. Merg pe strada. Stau de vorba. Citesc. Ma plimb. Ma bucur, ma emotionez, ma-ntristez....si amintirea se izbeste-n mine, ma nauceste si ma face s-o intreb “Cum de-ai aparut? Credeam...”
“Ca ne-am pierdut printre fire de nisip, sau prin orase vechi, prin paduri intunecate, prin trenuri pierdute sau la fereastra aceea....inlacrimata de ploaie..sau..”

Imi plec privirea de fiecare data. Si m-ascund. In mine. Vreau aripi de vant sa ma-nfasor bine-n ele, sa ma ravaseasca si sa ma creeze din nou. Daca vreau, pot sa dispar cu totul. Intr-o perdea azurie. Silueta se contureaza vag. Si-apoi de stinge-ncet si se topeste intr-un timp si in petale mov sarutate de stropi reci. Le-as saruta eu insami ca sa nu moara. Le iubesc frumusetea fragila. Si cum stau asezate in coltul ala al camerei inalte...imi intorc privirea cand si cand...sa ma asigur ca-s inca acolo.

Pictate in nesfarsite nuante. Damnare si binecuvantare. Sarut si sfasiere. Parte din mine. Asta ma transforma in mai mult decat un curcubeu.
"Uneori lumina raneste privirea. Si-atunci vezi, trebuie sa te-alung, trebuie sa ramai acolo, oricat de frumoasa ai fi, oricat de inradacinata in mine...". Inclestare. Si uneori tipat mut. Insuportabil. Si doruri. O mie. Ba nu! La fel de nesfarsite ca nuantele acelea, la fel de...
"Intelegi acum...daca te pastrez..as putea disparea in faldurile azurii pentru totdeauna..."


“Nu te vazusem...'
“Nici n-aveai cum....am plecat demult...sunt aici doar pe jumatate...si candva o sa fiu libera.. poate...si tipatul nu va mai fi mut si nici dureros. Va fi pentru c-o sa fie zambet. Si voi simti nisip sub talpi, iarba umeda sau frunze uscate si voi schita iar acei pasi plutitori purtand vestmantul visului...."