marți, iulie 20, 2010

...


Uneori, trenul oprea in plina taiga, Elias deschidea usa vagonului, sarea in mijlocul nametilor si o ajuta sa coboare pe cea care il adusese in aceasta calatorie la capatul lumii. Se auzea scartaitul pasilor, suieratul locomotivei in departare...Apoi, linistea se decanta, o constelatie stralucea deasupra brazilor impovarati de zapada, suflul padurii adormite le patrundea sub vesminte, mana femeii in mana lui devenea unica sursa de viata in noaptea inghetata a universului.

In clipa aceea nu se gandea nici la frumusetea, nici la tineretea femeii. Nu i-a trecut prin cap niciun cuvant de multumire. A urmat o tacere, unduirea zapezii si privirea aceea, ce parea desenata in intuneric de zburatacirea neincetata a fulgilor de nea.

Avea sa inteleaga mai tarziu caracterul insolit al acelei frumuseti. Ii vor spune ceilalti, fie cu invidie, fie cu regret: un dar al cerului, prea generos pentru o tanara provinciala. Si se va simti incapabil sa explice ca, pentru el, frumoase erau si uratenia induiosatoare a incaltarilor scorojite pe care le purta ea in seara aceea, si muzica infundata a pasilor pe drumul inzapezit si mirosul de rasina al caii ferate in aerul inghetat...

Va avea toata viata impresia ca isi aduce aminte fiecare clipa petrecuta cu ea, fiecare colt de strada pe langa care treceau, fiecare acuarela a norilor de deasupra lor. Si totusi, in momentele in care moartea ii era cel mai aproape, deci in cele mai adevarate, doar secunda aceea ii va reveni in minte, cu durerea rabdatoare a iubirii sale: mirosul amar al zapezii, tacerea apusului si ochii aceia care l-au mentinut in picioare.

Cu ea...Anna ii strangea mana, incepeau sa mearga fara nicio tinta, desi nu era asa, pentru ca ea ii arata o Moscova pe care nu ar fi descoperit-o pe nicio harta. Vorbeau putin, fara nicio logica, se priveau prin perdeaua ninsorii, in tacere, ca dupa niste ani indelungati de despartire.

Ceea ce simtea el era atat de simplu incat nici nu incerca sa-i dea un nume. Ii era de ajuns sa paseasca alaturi de ea prin ninsoare, sa-i simta caldura mainii, apoi absenta acelei maini, mirosul inghetat al aerului, si sa vada, in autobuzul intarziat si aproape gol, rotocolul acela intunecat pe geamul dezghetat de suflarea Annei: se uita in rastimpuri prin el ca sa nu piarda statia de coborare, iar urma aceea usoara a respiratiei sale se acoperea repede cu cristale de chiciura. Cand coborau, avea impresia ca autobuzul acela lua in balabanelile lui o bucata foarte importanta din viata lor.

A.M - Iubirea omeneasca